Omida mâncăcioasă

Zilele trecute am descoperit Omida măncăcioasă…

 Omida asta, la început era un oușor, așa cum eram eu bebeluș mic mic mai demult. Și ea a ieșit din ou și a început să mănânce chestii din carte…

A mâncat atât de mult că i s-a făcut rău, a luat-o durerea de burtă. Mi s-a făcut așa milă de ea că am vrut să o pup imediat ce am auzit de durerea ei!

În altă zi, m-am gândit eu mai bine,  să mănânce cât vrea, dar să se spele pe dinți totuși, că poate de aia i s-a făcut rău. Se vede că sunt găuri în fructele alea (eu am verificat cu degetele), care de fapt sunt de hârtie. Eu știu cum e să mănânci hârtie și să îți rămână printre dinți, așa că m-am gândit că dacă nu știu ce să fac să îi treacă burta, măcar să prevenim alte dureri. Așa că i-am făcut cadou un tub de pastă de dinți…

În altă zi m-am supărat pe ea. Cum adică, mănâncă fructe și mie ce îmi mai rămâne?Adică în fiecare dimineață când deschideam cartea, ea era pusă iar pe ros!

Așa că am pârât-o Mădălinei, care era la noi să facem lecții la engleză. I-am închis cărțile și i-am povestit faza cu Omida.

Altădată m-am hotărât să păzesc fructele, să le scap de Omida asta mâncăcioasă. Am adormit în post, din păcate. Și Omida a fugit și s-a refugiat aici

Să o ia cine vrea, dar să o educe, că nu se poate să mănânci așa fructele oamenilor!Fie ele și din hârtie!

Pictorial

Eu și dinții mei: Tyson, Wanda, Bonifaciu, Pilat, Jackie și Steel. În curs de apariție Pavel și Petru.

La telefon, o conversație cu barza:

-Bună ziua!

-Bună ziua!

-Barza?

-Da!…Mircea?

-Da!

-Ce vrei?

-Nimic.

-Nimic?

-Nimic.

-Bine. Te pup.

-Și eu. Sărut mâna. Pa.

-Pa.

Eu la iarbă verde. High& happy de la mușetel.

Așa nu.

Vă pup!

Diverse

Ieri stăteam pe o bancă și mâncam un covrig, în timp ce mă gândeam la ale mele.

După ce m-am săturat, m-am gândit și mai intens la ale mele.

Eram în parc, era lume multă, gălăgie multă…Mai auzeam câte un “Țe faci dlagă?” de la câte o doamnă care se pare că nu știa să vorbească nici cât mine…Așa că l-am luat pe tata, singurul care vorbea normal…și am plecat acasă. Adică la ale mele, la care mă gândeam.

Pentru că e un tătic mișto, a făcut să apară curcubeul ca să ne uităm la el.

Acasă m-am dus să dau mâncare la puii mei, pentru că friptura nu crește așa, din senin, pe bancă în parc. Acolo cresc numai covrigi.

După care m-am dus la joacă.

Mai am de povestit despre noul meu telefon (dacă îmi lăsați număr de telefon imediat vă sun, că are numere multe)  și despre Omida mâncăcioasă, dar mâine, că trebuie să le fac și poze.

Pupici.

Cum am descoperit poveștile și am îmbrățișat lectura

Zilele astea se fac tot felul de campanii…Oamenii mari fac din alea legate de treburile lor și de lumea lor, nu știu, nu mă bag, sunt din alea grave, cu manifestații, cu gălăgie multă. Eu mă preocup de campanii bebelușești, că la din astea mă pricep (v-am zis într-un post anterior că făceam cursuri la Universitate, ei bine, am făcut și curs de Concursuri. Am învățat că e bine să participi la concursuri, că stimuleză spiritul de competiție, imaginația…).

Am aflat de campania Îmbrățișăm lectura, organizată de Edukid.ro împreună cu Libraria Humanitas Iași din Centrul Comercial Felicia. Las la o parte faptul că e vorba de îmbrățișări, care mie personal îmi plac enorm și profit de faptul că este vorba despre lectură, ca să mai povestesc câte ceva despre cât de deștept sunt în timp ce cresc și mă fac și mai deștept. De fapt, ca să fiu puțin poetic așa, pot să spun că a îmbrățișa lectura e ca și cum ai îmbrățișa cea mai frumoasă și visătoare iubită din lume, o iubită care are mereu ceva nou să îți ofere și care poate să aibă o mie de chipuri: ba prințesă, ba călătorie unde vrei tu în lumea asta, ba pisicuță, ba ploaie, ba mare, ba Miffy, ba cine vreau eu.

Am scris mai în urmă pe blog despre câteva povești pe care le-am citit deja, cu capra cu trei iezi și lupul ăla mincinos și mâncacios de iezi singuri acasă, cu Scufița Roșie care umbla bezmetică prin pădure, cu Cenușăreasa care a dovedit că nu haina face pe om, cu Frumoasa și Bestia.

Acum las imaginile să vorbească, referitor la cum am descoperit eu poveștile, încă de la două luni.

Pe vremea aia citeam până trebuia să mă pocnească Aurică ca să mai mă joc și cu el.

Mai târziu, l-am neutralizat pe Aurică și m-am apucat de citit singur, ca să nu mă mai deranjeze nimeni.

Mi-am găsit și o iubită, pe Alex, care știind pasiunea mea pentru citit, mi-a trimis un cadou foarte frumos de Moș Nicolae: o carte în care apare și personajul meu preferat – Prințul care o salvează pe Alba ca Zăpada!

Mi-am făcut un obicei, să citesc în fiecare seară, pentru că am observat ce frumos visez dacă adorm cu gândul la o poveste:

Iar acum, că m-am mărit deja, merg la bibliotecă, pentru că eu consider că un sexi băiețel este mult mai interesant dacă pe lângă faptul că este frumos mai este și deștept. Și deștept nu ești așa, din cer, decât într-o mică măsură, trebuie să muncești și să citești ca să fii deștept deștept (de aia zice reclama aia de la televizor că oamenii se împart în două categorii: oamenii care citesc și oamenii care nu citesc).

Vreau când mă fac mare să știu povești multe, poate cine știe, mă apuc și eu de scris vreuna.

Și între timp, aștept să aud și alți bebeluși povestind despre cum au îmbrățișat ei lectura, așa că uite, concursul e aici.

Pupici tuturor!

Amintiri sau despre cum ajunge bebelușul bebeluș

Am găsit, în memorie (memoria mea, fireşte), nişte însemnări pe care ţin să le adaug acum pe blog, pentru că oamenii se întreabă uneori de unde vin bebeluşii şi vin cu nişte explicaţii foarte puerile, deşi sunt credibile şi confirmate chiar şi de manualul de biologie, dar care te fac să roşeşti câteodată.

Nu pot să dau detalii foarte multe, avem legi stricte acolo de unde vin eu. Adică nah, nu pot să zic exact locul de unde vin, dar pot să spun că e la oarecare distanţă de Pământ. Suntem un fel de organizaţie de bebeluşi. Zilnic ne antrenăm pentru momentul în care o să ajungem aici, pe Pământ. Şi creştem berze, acesta fiind mijlocul nostru de transport.

Antrenamentul constă în principiu în vizionarea de clipuri cu diferiţi oameni care au potenţial să devină părinţi. Ne interesează în special mămicile. Clipurile se derulează zilnic, timp de trei ore dimineaţa şi trei ore după-amiaza, pe un monitor imens, amplasat în Piaţa Universităţii de la noi. Între vizionarea de clipuri intrăm în Universitate, unde avem diferite cursuri.De exemplu, preferatul meu a fost ăla de vocalize (exersam mai ales scâncitul, plânsul fără lacrimi, plânsul cu lacrimi, urletul, tăvălelile şi scălâmbatul).

O dată pe săptămână venea poşta. Cu scrisori de la mămici şi tătici care îşi doreau bebeluşi. Le citeam în grup şi îmi amintesc că ne amuzam copios. Puteam să le şi oprim pe cele care ne plăceau în mod deosebit şi duminica, la rubrica de “dedicaţii” puteam să cerem clipul cu părinţii respectivi.

Era cam începutul lui septembrie şi la gândul că vine iarna (şi la noi iernile erau groaznice), mi-am zis că este timpul să avansez şi eu la faza finală: alegerea familiei.

Cam în timpul ăsta am oprit și o scrisoare, din care citez din memorie un fragment:

“…Am discutat cu oameni care au copii, care au educat copii…Am citit un munte de cărți și de articole. Am învăţat cam tot ce trebuie să știm despre educația unui bebeluș. Avem în  minte manualul cu instrucţiuni de creştere. A  ta, bineînţeles. Suntem pregătiţi să te educăm şi să te facem om mare,măh!”. Mi-a plăcut enorm din două motive: ăștia erau naivi tare, credeau că (hahahaha!) eu funcționez previzibil cumva și că oarecum ei mă pot stăpâni pe mine. Și al doilea motiv a fost că au zis că mă fac om mare, în timp ce alți părinți scriau că vor să ne facă doctori, avocați, patroni, ăștia ziceau numai om mare, ceea ce suna destul de savant și misterios. Plus că au scris măh!, ceea ce denota un ton familiar așa.

În fine, la dedicații am cerut să îi văd. Am văzut o scenă cu întreg clanul, mămică, tătic, bunici, străbunici, unchi și mătuși. Era  un clan. Gălăgie, vorbeau unul peste altul, râdeau, povesteau, mâncau, beau…Mi-a plăcut, mi-am zis ăstora eu le lipsesc, este clar!Trebuie cineva care să vorbească mai tare ca ei și să facă ordine, să îi pună la punct!

A doua zi mi-am luat la revedere de la ceilalți, mi-am luat barza și am plecat. Era cam 21 septembrie. Am ajuns noaptea, nu m-a văzut nimeni. Cu atât mai bine, eram obosit, mi-am zis că dorm liniștit vreo lună așa, după care îi anunț că sunt în zonă. M-am instalat la mama, că avea pregătită o cameră.

Când ajungem pe Pământ trebuie să stăm 9 luni cu mămicile, ca să ne pregătim și să ne aranjăm. Aranjatul ăsta presupune să ne facem de exemplu nas ca al mămicii, gură ca a tăticului, chestii din astea care impresionează părinții la prima vedere mai ales.

Au urmat 9 luni destul de complicate. În primul rând îmi era foame tot timpul. Cea mai tare fază a fost când mi-a venit pofta de dulceață de coacăze. Era seară și mama l-a trimis pe tata să ia. Tata, după ce a întrebat de câteva ori ce naiba sunt alea coacăze, după care a plecat la magazin, nu foarte convins că așa ceva există. Nici mama nu prea era convinsă, nu mai mâncase dulceață din asta decât de două ori în viața ei, când era mică. Spre marele lui noroc mai era un singur borcan la magazin. A venit triumfător acasă și mama a mâncat fix trei sferturi de borcan. Mi-a dat coacăze de mai că mi-au ieșit pe nas. Mi-a fost rău, bineînțeles. Adică ei mai mult.

Altădată am vrut ciocolată cu Scufița Roșie pe ambalaj, din aia de am văzut eu într-un clip cu părinții, mânca mama când era ea mică și din ambalaj își făcea ceas la mână. M-am enervat atunci, că mama nu a găsit, i-au zis vânzătoarele că a murit Ceaușescu și s-a închis fabrica cu ciocolată din aia și oricum Scufița Roșie e la Paris, face pictoriale pentru o revistă, nu mai are timp de ambalaje de ciocolată, ba chiar o enervează amintirea asta din tinerețea ei, când era naivă și pentru bani uite ce făcea!

În altă zi mi-a fost poftă de cașcaval. Da ce poftă!Ne-am dus la magazin. Acolo a trecut la diverse, că pe drum am mai poftit la câteva lucruri. A luat și cașcaval, vreo 8 felii așa. A venit acasă, l-a mâncat și ca să vezi, la 5 minute după, iar am poftit…la cașcaval. Du-te iar la magazin, freacă iar vânzătoarele…Într-o zi una chiar a întrebat-o cât mai aveți doamnă până vine bebelușul?? Hehehe, ce vremuri! După vreo 5 luni așa am început să le și salut cu picioarele prin burtă pe la mama.

Câteva luni am mers și la școală. Mergeam cu mașina, cu mama și cu tata. Plecam dimineață la 7. Drumul ăsta era groaznic, îmi era rău. Când ne dădeam jos, adormeam și era bine. Nu dura mult, că mă trezeam la ore.

Am ascultat multă istorie. Dar și multe lucruri tâmpite, spuse de, evident, tâmpiți. M-am distrat, dar am și plâns câteodată, că mă durea capul de cât puteau să mă enerveze copiii ăia gălăgioși. Când aveam vreo 5 luni am ajuns la spital, am vrut să fug de la mama de nervi ce mi-a făcut unul din ăsta la școală. Acum îmi pare bine că nu am făcut-o, unde naiba mă duceam??

Eh, cu chiu cu vai, au trecut și astea 9 luni. Ba din contră, așa mult mă obișnuisem în camera mea că nu voiam să mai ies.

Pe 14 iunie m-am dus cu mama și cu tata la Drăgaică, este un târg la noi în oraș…Am mâncat bine și m-am distrat cât am putut că auzisem că de a doua zi mă evacuează și știam de la cursurile de supraviețuire de la noi de la Universitate că ceva timp am se să mănânc numai lapte.

A doua zi, am mers cu mama și cu tata la spital. Acolo am reîntâlnit-o pe doamna doctor, care mi-a făcut cu mâna și a zis că ne vedem imediat. Acum nu știu cu ce să zic, imaginea din mintea mea e cam tulbure. Știu doar că mama s-a certat cu doctorița și îi explica tatălui meu, plângând că nu mai naște nimic. Hehe!Ca și cum mie îmi părea rău.

Am stat cuminte cuminte, nu am mai mișcat nu nimic, poate uita de mine…

Ne-am urcat în mașină si am mers câteva ore. Credeam că am scăpat sau că măcar am trecut granița și ne ducem în concediu. Dar nooooo, ne-am dus la alt spital. Alt doctor, altă treabă. A început evacuarea, contrar voinței mele. Voință de fier de altfel, am reușit să rezist eroic la 14 ore de asediu. Și am ieșit și vânăt de nervi!  La noi pe planetă nu ne-a zis nimeni de așa ceva!

Eh, ce de amintiri! Aș mai scrie, dar m-am emoționat, că uite azi fac 11 luni deja și mă duc să o pup pe mama și probabil nu mai revin, pentru că o să adorm.

Și totuși, acum că stau și mă gândesc, ar trebui să le scriu bebelușilor de la mine după planetă să le spun să nu se mai obosească să crească berze din alea că oricum ne scot ăștia afară cu forța, aia cu barza e miciună gogonată, barza ne duce numai jumătate de drum, dar efortul ei nu face cât investiția în mâncare pentru ea.

Când mă trezesc le scriu.

Pupici

Îmi pare rău că în ultima vreme numai pe fugă scriu.Nu mă mai scuz, nu nimic.

Nu mai am laptop, şi deşi toată lumea se aşteaptă să mărturisesc aici că in cauza mea, ei bine nu, eu nu i-am făcut nimic. A fost o furtună şi cred că l-a lovit fulgerul ăla urât şi rău pe cablul de net, aşa că a dat ortu`popii.Ăsta la care scriu este un laptop împrumutat, mă ocup mâine de el, că văd că are nişte taste în plus faţă de al meu.

Între timp (adică de când nu am mai scris) m-am distrat cum am apucat.Sau nu m-am distrat. După caz.

Este o senzaţie incredibilă să te bagi sub un scaun. Trebuie să de faci mic, să laşi capul în jos, să te împingi, să te suceşti şi să te învârteşti câteva minute bune. Odată intrat acolo prima reacţie este să încerci să te deplasezi cu scaunul ăla. După ce te foieşti vreo jumătate de minut, începi să îi explici cu frumosul…măi scăunel, hai să mergem mai încolo, hai să îţi arăt ceva, te roooog. Scaunul nu  zice nimic, e mut ca un lemn. Aici te blochezi. Şi la propriu şi la figurat. Şi vrei să ieşi. Dar scaunul e răutăcios şi nu te mai lasă. Ce faci atunci?Ia zi, CE FACI?? Păi, cel mai uşor e să strigi după mama. Dacă mama ta e plină de teorii ca a mea, te lasă acolo puţin că cică nu te-a băgat ea, că să vezi cum e dacă te bagi pe unde apuci, că bla bla. ca să scurtezi teoria poţi urla. În felul ăsta tace subit şi te scoate de acolo instantaneu.

Tot zilele astea am început să exersez la greu mersul în picioare. Mă ţine mama de o mână şi merg peste tot. Am sandale cu sonor, parca sunt săgeata albastră când trece prin gara de la Cocârlaţi, semnalizez sonor, dar nu opresc, că mă grăbesc.

De ceva vreme avem pui. De găină, de curcă şi boboci de gâscă. Au fost câteva tentative de Mircea+puişor=love, dar Mircea (adică eu) l-am apucat pe puişor de căpăţână, aşa că am ordin de restricţie, pentru că al naibii puişor a făcut plângere că îl sufoc cu atâta dragoste.

Poate unii au uitat de marea mea pasiune din tinereţe, arta. A revenit puternic astăzi. Nu ştiu cum să explic, a fost ceva aşa, instinctiv, stăteam plictisit în cutia cu jucării, mama citea şi scria ceva. Citea cu voce tare ca să mă păcălească pe mine, să cred că vorbeşte cu mine. Lângă ea, pe măsuţă,ceva interesant. Ea i-a zis Eugenie. Mda, whatever. Foarte ingenioasă chestia aia, avea cremă. M-am dat jos din cutie, am luat-o eu, m-am uitat la ea, am desfăcut-o, să văd crema mai bine. Am băgat degetele, să o şi simt. După care m-am gândit să o pun bine, ca să mă mai joc cu ea. Şi am pus-o. Cu degetul pe perete.În forma de nu-ştiu-ce. Adică posibil să fi fost o floricică. La fel de posibil să fi fost un dinozaur. Sau un pirat. Sau timpul. Nu ştiu, nu am apucat să îmi dau seama, m-a văzut mama şi the end, ca de obicei. A făcut spume la gură. Ce să îi ceri acestei femei ignorante, care habar nu are de artă!Ne-am împăcat totuşi, pentru că a bufnit-o râsul când am început să aplaud.

De mâine mă fac cuminte, mai e puţin până la ziua mea. Adică prima mea zi de naştere. Stau şi eu cuminte, poate facem petrecere cu tort şi cu cadouri.

Sau poate nu de mâine mă fac cuminte, eu zic că e bine şi de poimâine. Bine, nu ar fi târziu nici la 1 iunie.

Mai vedem.

Cam atât de la faţa locului.

Pupici

Update

Scriu repede, pe scurt, ce am  mai făcut, pentru că și eu și  mama suntem răciți,așa că stăm în pat și ne povestim diverse,în timp ce așteptăm să ne  treacă.

Am răcit pentru că am vărsat un bidon de apă pe mine, în cele 30 de secunde în care nu se uita nimeni la  mine.Sau mă rog,  așa presupun, că asta e cauza. Bidonul avea  10 kile, apa era rece…Curgea apă  din pampers!E o răceală mică, mă tratez numai cu Panadol și aproape mi-a trecut.

Mama citește chestii de-ale ei, de  exemplu ieri mi-a citit despre Paleolitic și ne-am bătut pe foaia pe care făcea ea scheme…A fost scor egal,am rupt-o în  două.

După ce ne trece răceala ne apucăm  de  scris cartea mea. O să  adăugăm unele lucruri și o să modificăm unele posturi după blog, iar pozele le înlocuim cu desene în tuș. A  fost ideea Dulcedeei,asta  cu  desenele.Așa că mă apuc și de desenat. Avem termen limită până în iunie, după prima mea zi de naștere.Deci timpul e scurt, așa că vom fi destul de ocupați.

Când o să ne simțim mai bine o să punem  și poze cu mine, bineînțeles, și cu detalii despre  ce am mai făcut.

Sper că  toată lumea e  bine, voiasă și sănătoasă.

Pupici.