Un fel de pa…

Zilele astea se implinesc doi ani de cand eu, tanarul Mircea, am deschis acest blog. Poate doi ani nu par cine stie ce, in conditiile in care in ziua de azi, timpul trece foarte repede. Dar totusi acesti doi ani reprezinta o viata de om: a mea.

M-am bucurat sa scriu aici, dar in ultima vreme mi-am dat seama ca ar fi mai bine sa pun punct si sa ma retrag in glorie.

Pe mama am sfatuit-o sa isi deschida blogul ei, cu aventuri de la scoala sau ce-o vrea ea, asta ca sa nu imi faca mie capul calendar cu elevii ei, ministrul invatamantului, epoca medievala  si prostii din astea, ca nu am timp. Si daca vrea sa mai faca literatura, sa se inspire din natura eventual.

Pentru noi, colaborarea literara mama-fiu s-a incheiat cu aparitia unei carti, acum e timpul sa ne vedem fiecare de copilaria noastra (eu de a mea, mama de a ei).

Din carte, noua nu ne trebuie decat un exemplar. Hai doua, in caz ca pe prima o roade vreun soarece de biblioteca, sau cine stie ce i se intampla. Intrebarea e ce facem cu restul. Cineva ar putea spune sa le pastram, sa le lasam mostenire urmasilor sau ceva cam asa. Dar nu, e de ajuns tot un exemplar, il trecem din generatie in generatie, plus ca ne-au oprit si cateva biblioteci niste exemplare, deci putem oricand sa ne trimitem urmasii acolo, sa citeasca si ei.

Asa ca ne-am gandit sa le vindem pe restul. Totusi, nu avem inca exemplare atat de multe de lasat prin librarii si nici nu credem ca subiectul cartii este destul de interesant la scara daca nu mondiala, macar nationala. Sau macar regionala. Sau whatever. Plus ca banii incasati asa ar fi folositi pe achizitionarea de pufuleti folositi in interes personal sau cine stie pe ce lucruri de care probabil nici nu as avea nevoie, dar mi s-ar parea ca am.  Multi prieteni ne-au cerut cartea deja si nah, ce sa vinzi, ce sa-ti ramana pentru prieteni (mai ales cand mai ai si multi prieteni, nu unul doi asa) . Iar prietenilor clar nu le vinzi lucruri, ci le faci cadou. Deci atata bataie de cap cata ne-a dat cartea asta nu am mai vazut!

Atunci ne-am gandit mai bine. A durat mult sa ne gandim mai bine, pentru ca noi in general ne gandim bine, deci mai bine a fost mai complicat.

Tot eu, asta mic si inteligent rau tare de tot am venit cu o solutie:

Peste o luna am zis ca ma duc si eu, ca tot omul, la gradinita. Am mai fost pe acolo in vizita, mi-am format deja o parere si mai ales am facut inventarul. Si nu am avut multe lucruri de inventariat, ca e o gradinita cu suflete mari, dar cu dotari mici ca sa zic asa.  Eu unul m-as adapta usor, nu e asta neaparat o problema, ca doar nu ma duc la gradinita sa iau diploma in neurochirurgie, ma duc sa imi fac prieteni si sa ma joc. Si pot sa ma duc cu plastilina mea de acasa, cu culorile mele, cu cartile mele de colorat, cu chestiile mele. Ca am.  Numai ca nu stiu cum ar ajunge lucrurile mele la o grupa intreaga de copii, ca evident daca aia vad la mine, vor si ei. Plus ca ar mai trebui pe acolo si ceva planse educationale, ceva carti, poate chiar si jucarii. Nu ca nu ar fi, dar plastilina remodelata la nesfarsit, culorile mai mici decat palma noastra oricum foarte mica, carti de colorat deja colorate jumatate, parca toate astea nu sunt fun. Si mai ales nu este fun ca unii copii nu au nici macar acasa altele mai decente , singurele lucruri de genul asta pe care le vad sunt la gradinita, ca parintii lor nu au bani, sau daca au ii folosesc pentru alte lucruri: unii pentru mancare, altii pentru lemne de foc, sau poate pentru imbracaminte. Sau poate pentru cine stie ce altceva…

Si atunci m-am gandit asa: nu mai bine vand eu cartea mea si cu banii stransi ma duc cu doamna educatoare la librarie si ne luam diverse lucruri utile? Ba da, mai bine.

Nici nu stiu cat sa zic eu ca ar putea sa coste cartea mea. Oricum nici daca ii pun eu un pret fix, in cazul in care m-as pricepe la asa ceva, nu ar fi unul foarte mare, probabil ar fi undeva in jurul a 10 RON. Asa ca mai bine i-o dau omului, o citeste si se gandeste el cam cat face, daca face ceva. In acest context, expresia ” e o carte de doi lei” va capata nuante pozitive, ca o cutie de culori sa zicem costa in medie doi lei.

Nici nu stiu exact daca am destule carti cate sa dau celor ce mi-au cerut-o pana acum. De aceea mai vin si cu varianta electronica a cartii, care va fi urmata si de cartea tiparita in momentul in care voi mai avea o serie de exemplare, adica o trimit intai asa si dupa aceea trimit si varianta cu autograf.

Totusi, nu as vrea ca cineva sa aiba impresia ca primeste cartea numai conditionat de ideea mea cu gradinita. Dar stiu ca deja foarte multi m-au intrebat cat costa, pentru ca au spus nu se poate sa le-o dau “pe degeaba”. Si atunci cam asta ar fi varianta de mijloc. Cine se simte mai bine daca o plateste, poate sa sprijine ideea mea cu gradinita.

Nu stiu daca este o idee buna sau rea, am zis si eu si ramane sa aprecieze cine vrea.

Cum am observat ca foarte multi prefera sa scrie pe mail si nu pe blog, repet adresa, care e de altfel si in dreapta, dar hai sa o mai scriu o data:

bebemircea.sebastian@gmail.com

Plus ca astept si alte idei, variante, pareri, critici,  ce-o mai fi sa fie.

Si in alta ordine de idei,  ziceam ca ma retrag in glorie. Nu inchid blogul, dar nici nu o sa mai scriu. Cel putin nu foarte des.

Hai poate din cand in cand mi s-o mai face dor…si o sa mai intru sa va mai pup dintr-o poza. Eventual o sa va pup dintr-o poza de la gradinita.

Eu ma apuc de scris autografele acum:

 Va pup!