M-am bucurat sa scriu aici, dar in ultima vreme mi-am dat seama ca ar fi mai bine sa pun punct si sa ma retrag in glorie.

Pe mama am sfatuit-o sa isi deschida blogul ei, cu aventuri de la scoala sau ce-o vrea ea, asta ca sa nu imi faca mie capul calendar cu elevii ei, ministrul invatamantului, epoca medievala  si prostii din astea, ca nu am timp. Si daca vrea sa mai faca literatura, sa se inspire din natura eventual.

Pentru noi, colaborarea literara mama-fiu s-a incheiat cu aparitia unei carti, acum e timpul sa ne vedem fiecare de copilaria noastra (eu de a mea, mama de a ei).

Din carte, noua nu ne trebuie decat un exemplar. Hai doua, in caz ca pe prima o roade vreun soarece de biblioteca, sau cine stie ce i se intampla. Intrebarea e ce facem cu restul. Cineva ar putea spune sa le pastram, sa le lasam mostenire urmasilor sau ceva cam asa. Dar nu, e de ajuns tot un exemplar, il trecem din generatie in generatie, plus ca ne-au oprit si cateva biblioteci niste exemplare, deci putem oricand sa ne trimitem urmasii acolo, sa citeasca si ei.

Asa ca ne-am gandit sa le vindem pe restul. Totusi, nu avem inca exemplare atat de multe de lasat prin librarii si nici nu credem ca subiectul cartii este destul de interesant la scara daca nu mondiala, macar nationala. Sau macar regionala. Sau whatever. Plus ca banii incasati asa ar fi folositi pe achizitionarea de pufuleti folositi in interes personal sau cine stie pe ce lucruri de care probabil nici nu as avea nevoie, dar mi s-ar parea ca am.  Multi prieteni ne-au cerut cartea deja si nah, ce sa vinzi, ce sa-ti ramana pentru prieteni (mai ales cand mai ai si multi prieteni, nu unul doi asa) . Iar prietenilor clar nu le vinzi lucruri, ci le faci cadou. Deci atata bataie de cap cata ne-a dat cartea asta nu am mai vazut!

Atunci ne-am gandit mai bine. A durat mult sa ne gandim mai bine, pentru ca noi in general ne gandim bine, deci mai bine a fost mai complicat.

Tot eu, asta mic si inteligent rau tare de tot am venit cu o solutie:

Peste o luna am zis ca ma duc si eu, ca tot omul, la gradinita. Am mai fost pe acolo in vizita, mi-am format deja o parere si mai ales am facut inventarul. Si nu am avut multe lucruri de inventariat, ca e o gradinita cu suflete mari, dar cu dotari mici ca sa zic asa.  Eu unul m-as adapta usor, nu e asta neaparat o problema, ca doar nu ma duc la gradinita sa iau diploma in neurochirurgie, ma duc sa imi fac prieteni si sa ma joc. Si pot sa ma duc cu plastilina mea de acasa, cu culorile mele, cu cartile mele de colorat, cu chestiile mele. Ca am.  Numai ca nu stiu cum ar ajunge lucrurile mele la o grupa intreaga de copii, ca evident daca aia vad la mine, vor si ei. Plus ca ar mai trebui pe acolo si ceva planse educationale, ceva carti, poate chiar si jucarii. Nu ca nu ar fi, dar plastilina remodelata la nesfarsit, culorile mai mici decat palma noastra oricum foarte mica, carti de colorat deja colorate jumatate, parca toate astea nu sunt fun. Si mai ales nu este fun ca unii copii nu au nici macar acasa altele mai decente , singurele lucruri de genul asta pe care le vad sunt la gradinita, ca parintii lor nu au bani, sau daca au ii folosesc pentru alte lucruri: unii pentru mancare, altii pentru lemne de foc, sau poate pentru imbracaminte. Sau poate pentru cine stie ce altceva…

Si atunci m-am gandit asa: nu mai bine vand eu cartea mea si cu banii stransi ma duc cu doamna educatoare la librarie si ne luam diverse lucruri utile? Ba da, mai bine.

Nici nu stiu cat sa zic eu ca ar putea sa coste cartea mea. Oricum nici daca ii pun eu un pret fix, in cazul in care m-as pricepe la asa ceva, nu ar fi unul foarte mare, probabil ar fi undeva in jurul a 10 RON. Asa ca mai bine i-o dau omului, o citeste si se gandeste el cam cat face, daca face ceva. In acest context, expresia ” e o carte de doi lei” va capata nuante pozitive, ca o cutie de culori sa zicem costa in medie doi lei.

Nici nu stiu exact daca am destule carti cate sa dau celor ce mi-au cerut-o pana acum. De aceea mai vin si cu varianta electronica a cartii, care va fi urmata si de cartea tiparita in momentul in care voi mai avea o serie de exemplare, adica o trimit intai asa si dupa aceea trimit si varianta cu autograf.

Totusi, nu as vrea ca cineva sa aiba impresia ca primeste cartea numai conditionat de ideea mea cu gradinita. Dar stiu ca deja foarte multi m-au intrebat cat costa, pentru ca au spus nu se poate sa le-o dau “pe degeaba”. Si atunci cam asta ar fi varianta de mijloc. Cine se simte mai bine daca o plateste, poate sa sprijine ideea mea cu gradinita.

Nu stiu daca este o idee buna sau rea, am zis si eu si ramane sa aprecieze cine vrea.

Cum am observat ca foarte multi prefera sa scrie pe mail si nu pe blog, repet adresa, care e de altfel si in dreapta, dar hai sa o mai scriu o data:

bebemircea.sebastian@gmail.com

Plus ca astept si alte idei, variante, pareri, critici,  ce-o mai fi sa fie.

Si in alta ordine de idei,  ziceam ca ma retrag in glorie. Nu inchid blogul, dar nici nu o sa mai scriu. Cel putin nu foarte des.

Hai poate din cand in cand mi s-o mai face dor…si o sa mai intru sa va mai pup dintr-o poza. Eventual o sa va pup dintr-o poza de la gradinita.

Eu ma apuc de scris autografele acum:

 Va pup!

As vrea sa ii explic cateva lucruri, dupa priceperea si filosofia mea personala.

Am stat si m-am gandit…Stiu foarte bine ca imediat ce eu implinesc doi ani, maman o sa trebuiasca sa se intoarca la munca. Nu ar fi nimic deosebit, daca maman nu s-ar intoarce la munca printre oameni adica. Nu ca acum ar fi trait printre extraterestri, dar contactul cu lumea s-a realizat prin raportare la mine in ultima vreme. Cum ar veni eu am fost centrul universului ei si buricul pamantului in acelasi timp. Si atunci trebuie sa ii acord un oarecare suport moral si niste sfaturi.

Deci, draga maman,

Te rog foarte frumos sa te concentrezi si sa iti intre bine in cap niste lucruri elementare, pe care ti le explic acum si nu le voi mai repeta.

O sa te reintorci in societate. Acolo trebuie sa iti dai seama ca esti o doamna ( ma rog, incearca si tu sa fii o doamna adica) si nu esti maman. Stiu ca esti dependenta de mine si ca in ultimii doi ani am stat impreuna nu mult ci ingrozitor de mult. Si daca nu incepeai munca aveam eu de gand sa iti propun sa luam o pauza. E penibil deja ca la doi ani sa stea mama ta toata ziua dupa tine. Si atunci e binevenit faptul ca vom avea si noi ceva spatiu si viata personala (mai personala decat aia pe care o avem impreuna).

Insa, te rog, ai mare grija la urmatorul aspect: cand intri in cancelarie, te rog eu frumos, fa ca atunci cand deschizi gura, primul tau cuvant sa nu fie numele meu. Si nici al doilea. Iti dai seama ca toti oamenii aia au si ei copii acasa sau probabil aia care nu au urmeaza sa aiba. Si probabil aia care au deja sunt satui de ai lor si de aia si pleaca de acasa, la serviciu, ca sa se relaxeze. Daca tu te apuci sa povestesti despre mine ca apucata stii ce se va intampla? Pai in prima faza te vor asculta si din politete vor pune si intrebari despre mine. In a doua faza te vor asculta, zambind politicos, dar nu vor mai pune intrebari, caci acestea vor fi considerate provocatoare. Si in a treia faza, cum o sa apari tu, or sa dispara ei subit si in tacere. Si stii de ce? Pentru ca lucrurile interesante despre mine le rezumi in prima conversatie, pe care nu trebuie sa o provoci in mod ostentativ, vine ea de la sine la un moment dat. Iti dai seama ca nu toata lumea este interesata daca eu stiu sa ma spal pe dinti, daca mie imi place carnea mai mult decat supa sau si mai grav, cand si daca sunt deranjat la stomac de exemplu. Adica ziua in care m-am spalat pe dinti pentru prima data nu e ca si cum ar fi ziua nationala a vreunui stat, e o zi care vine in viata oricarui copil si daca te bucuri tu ca mama, nu se bucura totusi intreaga planeta. Imagineaza-ti cum ar fi ca la gradinita, cand stam in cerc cu doamna educatoare, in loc sa ne vedem de ale noastre, adica de poezii, jocuri si cantece, sa stam sa povestim despre mame, tati si ce fac ei acasa. Nu ti-ar conveni, nu? Ei bine, nici mie nu mi-ar conveni sa stie toata lumea detalii despre mine, la modul asta. Plus ca nu e cazul sa ma lauzi, ma laud si singur aici pe blog, pentru cei interesati sau lauda-ma acolo unde sunt persoane interesate de discutii de genul asta (pe un forum cu mamici de exemplu, unde clar subiectul forumului nu este situatia economica din perioada interbelica ,ci in principal copilul fiecaruia si schimbul de experienta).

Eu zic sa te bucuri de orele in care fiecare ne vedem de ale noastre. Nu plictisi oamenii si nu ma face sa arat penibil atunci cand eu o sa apar in fata acelor oameni si ei, pe baza povestirilor tale se vor astepta la cine stie ce din partea mea. Lasa-ma pe mine sa le arat ca sunt destept, daca sunt. Si nici nu ma compara cu alti copii, ca nici eu nu te-am comparat si nu o sa te compar de exemplu cu Valentina Vladimirovna Nikolayeva Tereshkova vreodata.

Ma opresc, sunt sigur ca ai inteles si asa o sa faci.

Ah, si inca ceva, te mai rog totusi, nu suna acasa de 10 ori in 5 ore ca sa intrebi ce fac, ca obiceiurile proaste se instaleaza repede si uite asa te trezesti ca pe la 20 de ani ma suni de 5 ori pe zi si nu iti raspund si dupa aia incepem sa ne reprosam chestii lacrimogene, eu tie ca ma sufoci, tu mie ca nu iti acord atentia cuvenita. Nu zic sa nu te intereseze de mine, dar pentru sanatatea nervilor capului meu si al tau, e bine sa ai o masura.

Acum, sa ne concentram pe partea fara mustrari si sa ne bucuram, sa ne bucuram, sa ne bucuram! Adica sa ne bucuram ca eu fac doi ani, sa ne bucuram ca eu o sa merg la gradinita la toamna si tu inapoi la scoala si mai ales sa ne bucuram degeaba!

Si cred ca am sa il numesc Jurnalul tanarului Mircea. Pana imi recuperez diacriticele si tastatura normala, pana atunci ma mai gandesc.

Si pentru ca am devenit celebru in timpul bebelusiei, nu se poate sa trec mai departe fara sa imi iau la revedere corespunzator de la aceasta perioada a vietii mele. Aminteam mai demult de o carte, dupa aia am avut ceva probleme  si cu un an intarziere, in sfarsit cartea mea e ca si in mainile voastre.

Aceasta carte cu care tot amenint, posibil sa arate asa:

Zic posibil ca este totusi prea albastra. Mai vedem.

Ea este inspirata din postarile dupa blog, din primul meu an de viata. Nu le contine pe toate si nu le contine in forma dupa blog, pentru ca am decis sa nu pun poze si atunci a trebuit sa modific in asa fel incat acolo unde postarea se baza mai mult pe poze sa inlocuiesc cu cuvinte. Si oi fi eu destept, da` pe cuvantul meu ca mi-a luat ceva…

Totusi, cum eu ma stiu pe mine si nici nu ma uit la o carte daca nu are si imagini, am pus si eu ceva desene. Recunosc, nu sunt facute de mine, ci de Ronny. O sa spun eu cine este Ronny cand va veni timpul potrivit. Si multe altele o sa spun. Ca mor de nerabdare.

Dau si doua exemple de desene, ca ma abtin, dar nu pot de tot asa:

Gata, nu mai spun nimic. Tac. Desi as mai spune ca am si un plan cu cartea mea, care nu o sa fie neaparat de vanzare…dar mai astept putin si dupa aceea o sa expun pe larg scopul si mijloacele prin care se va ajunge la acel scop. Nobil de altfel, pentru ca nici nu se poate altfel, din moment ce si eu sunt (un) nobil.

Am tacut. Ca iar incep sa ma dau mare.

Later edit: Am uitat sa spun ca daca cineva crede ca isi va dori cartea in mod deosebit (sau pur si simplu) as vrea sa imi scrie un mail, sa stiu, pentru ca vreau sa adaug ceva personalizat pentru fiecare si am nevoie de ceva timp, asa ca ar fi mai usor sa stiu.

De exemplu vineri m-am ocupat de gospodarie. M-am mai ocupat si altadata, dar atunci am zis sa si socializez putin, cu animalele de exemplu. Si cum calul nu era acasa, vaca era la camp, pasarile nu voiau sa stea locului, am ales o vitea. M-am gandit ca as fi invitat-o in oras, sa mancam ceva, dar cum nu mancam acelasi lucru si nici in oras nu stam, am zis sa ii pregatesc eu ei un pranz si sa ii fac o surpriza. Ea fiind vegetariana convinsa, am mers imediat pe sant si am adunat un manunchi de iarba. L-am carat cu camioneta mea personala, care merge pe baza de tras si impins si nu pe benzina (pentru ca si eu sunt ecologist convins, cum e si ea vegetariana), m-am urcat in ieslea alaturata, care era libera si iaca atmosfera de restaurant a fost gata!

Ne-am imprietenit, adica din prima clipa ne-am spus pe numele mic: eu i-am zis Giogiana si ea mi-a zis Mu, ceea ce mi-a amintit de cum imi spuneam eu numele cand eram mic.  A fost foarte amuzant, ne-am distrat si am discutat ca doi buni prieteni, despre calitatea vietii la tara, despre vreme si despre familiile noastre, mai exact despre cum sunt tratati copiii singuri la parinti, si eu si ea fiind in aceeasi situatie.

Dupa ce am terminat discutia cu ea, am plecat la camp si am gasit si eu ceva iarba pentru mine. 

Nu, nu este marijuana sau cannabis, desi asa pare. Este doar canepa, am adunat si eu pentru ziua in care am sa ma apuc sa imi fac un ierbar. Ce sa zic si eu acum!

Mai departe, in cursul zilei de vineri, zi lunga pentru ca e zi de post de altfel, am mers si la gradinita. Nu am apucat sa ma duc dimineata, asa ca am mers dupa-amiaza, cand nu mai erau copii si am putut sa ma bucur singur de toate cele ce se aflau in curtea gradinitei.

La sfarsitul zilei nu am tras nicio concluzie. Doar m-am culcat.

Pana una alta, sa trec la subiect. Adica de fapt nu am efectiv un subiect in minte, astept sa imi vina. Si pana atunci sa dau si o nota explicativa: nu am diacritice, pentru ca am spalat tastatura de la laptop si a racit puternic, atat de puternic incat nu isi poate  urni diacriticele. As fi folosit uscatorul de par, dar si pe ala l-am aranjat, ca era misto sa il plimb de cablu, numai ca nu m-am gandit ca poate intra in coma si poate sa moara si el la un moment dat. Am vrut sa il resuscitez si sa il alimentez, dar cum nu aveam perfuzii, am folosit biscuiti si s-a dus pa, in lumea celor care nu numai ca nu cuvanta, dar nu fac nici nimic altceva.

Am mai facut muulte alte lucruri mai mult sau mai putin cuviincioase (in sensul ca am abuzat de nervii colegilor mei de casa – mama, tata, bunici, strabunici, etc, etc, suntem multi, am mai spus) si prin urmare, in urma unei decizii colective am fost trimis la gradinita. Da, stiu, nu am inca doi ani, si gradinita e club exclusivist, de la trei ani incolo te primesc, dar am pile, nah!Adica pe buni, general la grupa mijlocie. Eu m-am dus la toate grupele, in calitate de inspector, mai ales cu scopul de a stabili conditiile aderarii mele ca sa zic asa , incepand cu 15 septembrie anul viitor.

Cum am intrat pe usa, am starnit valuri de admiratie, ca imediat m-au inconjurat fetele.

Eu, care eram acolo cu un scop bine stabilit, mi-am instalat cartierul general in banca a treia de la geam si am inceput sa scriu ce calitati am:

Si am inceput sa scriu, sa scriu, sa scriu…si cand oboseam cu dreapta, bagam cu stanga si cand aveam in cap mai multe calitati in acelasi timp, bagam cu amandoua…

Pana cand m-am plictisit de mine si mi-a venit o idee: ce-ar fi sa le zic eu astora ca sunt trimisul lui Mos Craciun si sa vina sa imi spuna ce vor?

Imediat s-au adunat!

Fireste ca nu stia niciunul sa citeasca, dupa cum nici eu nu stiam sa scriu!Dar toata treaba e sa ai papagal, adica sa bagi de la tine cat cuprinde, ceea ce am si facut.

Dupa ce a plecat mama acasa, am terminat si eu cu balariile si m-am apucat de lucruri serioase. Nu le scriu aici, ca sa nu le afle.

A doua, iar am mers. Numai ca de data asta m-am dus cu alt scop. Matrimonial.

Cand sa plec de acolo, putin dezamagit, ca nu gasisem pe nimeni corespunzator din punct de vedere macar zodiacal si mergeam cu Alexandru mai pe drum sau mai pe langa…s-a intamplat intamplarea: am vazut-o pe Veronica!

Uite cam asa a fost:

Pai i-am cerut mana, nene!

Da ce credeti, soc si groaza!Mi-a zis ca nu, sa plec, sa o las, ca ea stie de Alex si nu vrea sa auda de mine. Plus ca era si timida si ii era si dor de mama ei.

Eh, am suferit cat am suferit, am baut ceva cu baietii (apa plata mai exact), si m-am dus acasa cantand, mai ales ca am trecut si pe la ea prin poarta…

Si uite asa, v-am spus povestea mea si cat pe ce sa incalec si pe o sa, da nu am reusit sa prind caruta aia de se vede in poza, deci tot pe jos am ajuns acasa.

P.S. Paparazzi care se tinea dupa mine avea aparat second hand, cu data fixata dupa calendarul aluia de prezice Apocalipsa zilnic.

Mi-era dor…

Am șters postările despre rotavirus. Eu nu vreau să povestesc lucruri care nu îmi fac plăcere și care mai sperie și copiii pe blog la mine.

Mai bine scriu despre cal si despre codul de legi la care lucrez. Acum nu știu în care ordine să încep.

Mai bine cu calul prima dată.

Ta-daaa!

Acesta nu este un cal maro, după cum bine se vede, ci unul roz. Cu roți si trei viteze, care depind de forța de împingere a picioarelor de pământ. Știe și trânte cu rostogoliri, am testat.

Așa ce buni prieteni suntem, eu și calul ăsta, că toată ziua bântuim pe străzi și speriem păsări, oameni și chiar mașini când avem chef de glume mai puternice. Și de fapt nu e calul meu, e al lui Rareș, vecinul, dar eu cum mă trezesc, o șterg la el, îl încalec și îi dau bătaie, deci e ca și cum e al meu (îl încalec și îi dau bătaie calului, nu lui Rareș. Deocamdată.)

Încă nu i-am pus nume. Mă mai gândesc.

Despre codul de legi revin când sunt mai odihnit, fiind necesară o postare mai elaborată, deoarece acest cod de legi se aplică în urma unui tratat de pace, încheiat în condiții inechitabile , între mine si mama, la care aderat ulterior si tata.

Mai întâi am mers la secretariat și m-am înscris. M-am înscris singur, că acum sunt băiat mare, știu să fac oușoare pe hârtie. Care oușoare înseamnă diverse, în funcție de situație.

Se poate observa în poze și un calculator, cu care mi-am calculat media la purtare. După aia am dat o declarație pe propria răspundere că nu o să scriu pe pereți cu pixul, nu o să răstorn scaunele pe jos, că nu o să mă cațăr pe bănci si mai ales că nu mă meditează mama acasă. Nu am zis nimic de tata totuși. Bineînțeles că am scris cu stânga, adică oricând pot să scriu cu dreapta și să demonstrez tuturor că ăla nu era scrisul meu și deci declarația nu este valabilă.

Am mers să îmi aleg clasa, banca, scaunul…

Mi-a plăcut mult că lecțiile erau scrise deja pe bănci, adică da, așa mai zic și eu, nu a trebuit să mă mai stresez eu cu caiete, cărți, pixuri…

Nu am stat mult, că la școală se stă cu program așa, nu cât ai tu chef.

Și oricum aveam treabă acasă. Să dau la porci și din astea.

Data viitoare când mai ajung la școală, promit să prind și niște elevi. Și ori le fac poză, ori îi iau acasă pe ăștia să dea la porci…

Mă mai gândesc.

Am terminat cu plimbarea, s-a topit zăpada si acum sunt noroaie, deci trebuie să caut alt mijloc de deplasare.

Și da, am cizme roz, cu floricele, sunt o moștenire de familie.

În rest sunt foarte bine, sănătos, voios, vorbesc mult și cânt și mai mult, mă duc la chefuri pe la gagici care fac 5 ani și din astea.

Pup pe toată lumea.

Și așa că mai bine păstrez pasta din pix ca să scriu pe cei mulți pereți din casă. Exersez oușoare, dar de fapt pentru cunoscători astea sunt găuri negre de atras energia. Energia cui încearcă să le șteargă.

Scrisul pe pereți e o artă. Presupune calm, răbdare și îndemânare, printre altele.  Trebuie să fii calm și să nu te enervezi că nu ajungi prea sus sau că nu ai loc de nu știu ce dulap, deși tu știi prea bine că oușorul pe care îl ai în cap are nevoie de o anumită poziție pe perete și nu se face oricum așa. Răbdare, pentru că deși inspirația îți vine greu și nu la orice oră, trebuie să aștepți un moment prielnic, cum ar fi când adulții ignoranți în ale artei rupestre nu te mai supraveghează atât de drastic. Și presupune mai ales îndemânare, tre` să tragi oușorul în cea mai mare viteză  și cât mai apăsat (adică să se șteargă foarte greu) și să te și refugiezi în buncăr (buncărul este esențial, el se cheamă în limba adultă dulap sau șifonier).

Urmează să exemplific cu niște poze. Când oi avea din nou aparat. Până atunci exersez.

Dă doamne să țină ușa de la buncăr și să-i facă față tancului (aka mama)!

A venit Moșul. Și din fericire a și plecat. Spun din fericire, pentru că am plâns de a sărit cămașa după mine (cămașa în cazul meu a fost un body de fapt).

După postarea anterioară am hotărât că nu pot face timpul să treacă mai repede decât dacă dorm puțin. Ceea ce am și făcut. M-am trezit la ora stabilită. Și m-am pus pe așteptat. Uite așa am stat:

S-a aflat repede că vine la mine Moșul, așa că s-au adunat bunii, strabunii, unchiul cu mătușa și doi verișori, Tania și Mircea. Văzând atâta amar de lume, am început să fac instrucție cu ei și să le arăt scheme și figuri demne de un șef de clan ce sunt.

Cum mă distram eu bine tare de tot pe seama lor, aud în ușă cioc-cioc. Știam de la capra cu trei iezi că nu e bine să te grăbești să deschizi ușa, așa că nu am schițat niciun gest. Ba din contră, am căutat cu ochii un loc strategic de apărare în caz că o să am nevoie. În fond și la urma urmei de unde să știu eu cine e Moșul ăsta cu adevărat??Și câtă dreptate am avut! Că odată s-a deschis ușa și a intrat Moșul pe ușă și spaima în mine!

Am fugit să rup pământul fix la mama, și am târât-o după brad. Moșul asta avea și un sac în spate și hăhăia acolo în pragul ușii și mă tot chema la el.

A încercat și să mă atragă cu niște jucării. Da eu nu și nu, în ruptul capului nu am vrut să mă apropii de el, doar când l-a scos pe Thomas, m-am dus spre el, cu mama după mine și l-am înhățat repede, după care am fugit înapoi. Toate astea în timp ce lacrimi îmi șiroiau pe obraji. Păi da, am plâns, da nu cum ziceau ăstia, că plâng ca un căcăcios ce sunt ( așa plânge mama când se uită la Jumong, serialul ei preferat, cu coreeni, nu eu!), eu plângeam de ciudă: de ce ăsta avea un sac de jucării?Și de unde? Și de ce îmi dădea numai câte una?Și de ce erau la el în mână când este regulă că pe jucăriile mele nu pun mâna necunoscuți??

După ce a plecat și doar îmi ștersesem lacrimile și îmi adunam jucăriile, aud la ușa cioc-cioc! Ce naiba, frate? Ușa se deschide și intră alt Moș! Cred că ăsta greșise adresa, dar nu mai conta, m-am pus iar pe plâns, iar am fugit, iar m-am pitit.

În cele din urmă, după ce a scos și ăsta tot ce avea în sac, a avut pretenția să mai facem și o poză (am avut grijă să păstrez o oarecare distanță totuși, că nu mă puteam opri din plâns):

Până la urmă mi-am luat inima în dinți, am apucat de jos un pistol si bang bang! În timp ce fugea pe ușă schiopătând, i-am strigat să le zică celorlalți să stea departe de mine că nu știu de ce sunt în stare dacă mai văd vreunul în seara asta! Am suflat în teavă ușurat și fericit și m-am apucat de treaba. Am adunat toate jucăriile și le-am pus sub brad:

Mă duc acum să dorm că s-a făcut târziu, dar mâine o să analizez din nou ceea ce s-a întâmplat și o să îi scriu o scrisoare Moșului. Totuși mi l-a adus pe Thomas, sper că nu l-am rănit grav, văd eu mâine ce și cum îi scriu.

Nu mi-a zis dacă îmi aduce jucării sau nu, eu i-am zis totuși că aș vrea un Thomas macar. Totuși, ca măsuri de precauție, în caz că vine să îmi facă morală și chestii din astea, m-am deghizat, sunt Michi (Maus):

Cu ocazia asta scap de zis poezii si alte cele, că doar șoarecii nu vorbesc. Adică nu vorbesc cu oamenii mari, că eu de exemplu vorbesc mereu cu ei.

Moșul a zis că vine pe la ora 19. Mai am trei ore. Ce aș putea face în astea trei ore? Să scriu ceva pe un perete?Să fac un dans cu tăvăleli? Să împrăștii niște jucării peste tot? Hm! Nu pot să mă hotărăsc.

Ba cred că am să mă uit la Thomas, în caz că nu mi-l aduce Moșul să nu sufăr foarte mult…

După asta am să fac niște yoga, să nu arăt naibii stresat și încordat!

Vă pup și revin cu detalii.

Toata lumea vorbește numai de moși, Nicolai, Craciuni, moși, moși peste tot! Eu am moși deja, pe mămăița și tătăița, adică mai vin și alți moși??

Am citit ce am scris anul trecut pe vremea asta și nu pricep mai nimic. De Moș Nicolae m-am îmbătat la biserică, după care am mai tras un chef  și acasă și de Moș Crăciun am dormit și a doua zi m-am trezit și cică trecuse. Deci, care-i faza??Că nu am timp acum de rezolvat mistere!

Și dacă vine Moș Nicolae, de ce mi-a luat mama jucării??Că din greșeală am răsturnat azi o sacoșă din care au început să cadă diverse și asta (mama) mi-a jumulit-o din mână și cică NU! Că pe asta ți-o aduce Moș Nicolae? Pai, femeie, dacă mi-o aduce el, de ce e aici deja?Doamne! Fă-mă să pricep ca să înțeleg! Nu mai zic că are inghesuite în dulap o căciulă roșie, o bluză roșu cu alb, o barbă și o mască de față!Păi eu știu de la televizor că așa se îmbracă Moș Crăciun, că doar nu sunt prostănac să nu știu!

Și faza zilei în fiecare zi e cum dă tata probe pentru ca să poarte costumul ăla (nu, nu s-a îmbrăcat cu el, zic din ce aud). Mama zice că trebuie să învețe să se poarte ca Moș Crăciun și să fie în stare să poarte un dialog exemplar cu mine, ca de la copil la Moș, nu așa, aiurea în tramvai, să îmi dea jucăriile și să o șteargă!

Helăăăău!

Asta e nebunie curată. Vedem noi ce urmează. Pot să spun numai că indiferent ce urmează, eu din câte îmi dau seama, mă aleg cu jucării. Mama, în marea ei înțelepciune, a decretat asa: de Moș Nicolae dulciuri și de Moș Crăciun jucării și nu altfel, adică nu haine. După aia, tot ea, s-a folosit de dreptul de veto și a zis că nu am voie dulciuri anul ăsta, deci se preschimbă în jucării. Tata, nu a zis nimic nici înainte să se dea legea, nici după. Probabil că nici el nu pricepe nimic.

Aștept să văd.

Ah și era să uit:

Cine își poate imagina cum cânta mama ca Bruce, ZILNIC, de la un timp incoace?Vă spun eu, nimeni!