“Niciodata toamna nu fu mai frumoasa, sufletului nostru…”

 

Maine incepe scoala si pentru prima data in atatia ani de zile eu nu sunt prezenta. Mi-e dor de copii, mi-e dor de colegi, mi-e dor de racoarea aia de dimineata cand somnoroasa asa tot as mai fi dormit, dar trebuia sa plec la scoala…Mi-e dor de galagia din curtea scolii…si mi-e dor de multe multe lucruri legate de scoala.

Dar septembrie trecut mi l-a adus pe bebe Mircea asa ca nu pot sa fiu trista si sa regret mare lucru, oricat de dor mi-ar fi de scoala.

Pana in iunie a fost ca un vis sa imi tot imaginez cum va fi…Acum nu imi pare rau decat ca timpul trece foarte repede si eu nu am timp sa ma bucur de tot ce inseamna el. Sunt zile in care simt ca imi traiesc din nou copilaria, zile pline de joaca si de bucurie, pline de zambetele lui si mai nou, de mangaierile lui.

In fiecare zi mai face ceva nou si parca in fiecare zi il iubesc tot mai mult.Ma topesc toata numai cand il vad cum de fiecare data cand imi aude vocea, indiferent la cine este in brate sau indiferent ce face, intoarce capul. Si imediat cum ma vede i se lumineaza fata si rade. Au trecut trei luni si astea trei luni au fost atat de intense incat am impresia ca am trait o viata de om. Si de fapt si este o viata de om, viata lui. Iar in viata asta a unui om, eu sunt MAMA.