Beep beep boop!

După ani şi ani, şase teoretic şi vreo cinci practic, în timp ce nu făceam nimic, pentru că sunt sătul să fac de toate, mi-am adus aminte că am mai avut asemenea perioadă în viaţa mea. Şi atunci scriam pe blog. Eram bebe blogger. Acum nu mai sunt nici bebe, nici blogger. Sunt şcolar. Şi asta spune tot. Adică e cazul să revin la scris. Am mai avut cateva tentative, care au eşuat. Dar de data asta sunt hotărat şi motivat.

Aşa că trebuie să mă reobişnuiesc cu treaba asta. A fost tare că nu mai îmi ştiam parola. Era cat pe ce să renunţ şi să mă mut pe facebook, dar acolo e aglomeraţie mare. Am insistat, l-am rugat pe wordpress şi în cele din urmă am reuşit să nimeresc parola. Apoi ce să vezi, wordpress mi-a zis beep beep boop! L-am salutat şi eu şi acum mă apuc să văd el prin ce schimbări a mai trecut. După care trebuie să mă apuc să scriu serios, pentru că după atatia ani, fireste ca am multe de zis.

Dar aşa rapid pot doar sa spun că sunt grupa zero la şcoală, cum ar veni nu mă ia nimeni în serios, adică mă duc la şcoala cum se duc oamenii zilnic la facebook, desenez foarte urat, imi place matematica, nu reţin poezii şi culmea culmilor fac şi religia. Sunt în continuare un tip mişto, îmi cad dinţii ăia de spuneam că-mi cresc prin postările anterioare, ocazional sunt obraznic în limitele bunului simţ şi de doi ani am şi o soră. Ea e specială şi la propriu şi la figurat, are un cromozom în plus, ala a fost bonus, ca la kinder cu surprize.

Mai mă dau mare si altădată. Mă opresc să văd care-i treaba cu wordpressul şi revin.

Pun o poză pentru fanii mei.

Revenire

Am luat hotărârea să mă reapuc de scris. Deci, va urma. Cât de curând. 

Un fel de pa…

Zilele astea se implinesc doi ani de cand eu, tanarul Mircea, am deschis acest blog. Poate doi ani nu par cine stie ce, in conditiile in care in ziua de azi, timpul trece foarte repede. Dar totusi acesti doi ani reprezinta o viata de om: a mea.

M-am bucurat sa scriu aici, dar in ultima vreme mi-am dat seama ca ar fi mai bine sa pun punct si sa ma retrag in glorie.

Pe mama am sfatuit-o sa isi deschida blogul ei, cu aventuri de la scoala sau ce-o vrea ea, asta ca sa nu imi faca mie capul calendar cu elevii ei, ministrul invatamantului, epoca medievala  si prostii din astea, ca nu am timp. Si daca vrea sa mai faca literatura, sa se inspire din natura eventual.

Pentru noi, colaborarea literara mama-fiu s-a incheiat cu aparitia unei carti, acum e timpul sa ne vedem fiecare de copilaria noastra (eu de a mea, mama de a ei).

Din carte, noua nu ne trebuie decat un exemplar. Hai doua, in caz ca pe prima o roade vreun soarece de biblioteca, sau cine stie ce i se intampla. Intrebarea e ce facem cu restul. Cineva ar putea spune sa le pastram, sa le lasam mostenire urmasilor sau ceva cam asa. Dar nu, e de ajuns tot un exemplar, il trecem din generatie in generatie, plus ca ne-au oprit si cateva biblioteci niste exemplare, deci putem oricand sa ne trimitem urmasii acolo, sa citeasca si ei.

Asa ca ne-am gandit sa le vindem pe restul. Totusi, nu avem inca exemplare atat de multe de lasat prin librarii si nici nu credem ca subiectul cartii este destul de interesant la scara daca nu mondiala, macar nationala. Sau macar regionala. Sau whatever. Plus ca banii incasati asa ar fi folositi pe achizitionarea de pufuleti folositi in interes personal sau cine stie pe ce lucruri de care probabil nici nu as avea nevoie, dar mi s-ar parea ca am.  Multi prieteni ne-au cerut cartea deja si nah, ce sa vinzi, ce sa-ti ramana pentru prieteni (mai ales cand mai ai si multi prieteni, nu unul doi asa) . Iar prietenilor clar nu le vinzi lucruri, ci le faci cadou. Deci atata bataie de cap cata ne-a dat cartea asta nu am mai vazut!

Atunci ne-am gandit mai bine. A durat mult sa ne gandim mai bine, pentru ca noi in general ne gandim bine, deci mai bine a fost mai complicat.

Tot eu, asta mic si inteligent rau tare de tot am venit cu o solutie:

Peste o luna am zis ca ma duc si eu, ca tot omul, la gradinita. Am mai fost pe acolo in vizita, mi-am format deja o parere si mai ales am facut inventarul. Si nu am avut multe lucruri de inventariat, ca e o gradinita cu suflete mari, dar cu dotari mici ca sa zic asa.  Eu unul m-as adapta usor, nu e asta neaparat o problema, ca doar nu ma duc la gradinita sa iau diploma in neurochirurgie, ma duc sa imi fac prieteni si sa ma joc. Si pot sa ma duc cu plastilina mea de acasa, cu culorile mele, cu cartile mele de colorat, cu chestiile mele. Ca am.  Numai ca nu stiu cum ar ajunge lucrurile mele la o grupa intreaga de copii, ca evident daca aia vad la mine, vor si ei. Plus ca ar mai trebui pe acolo si ceva planse educationale, ceva carti, poate chiar si jucarii. Nu ca nu ar fi, dar plastilina remodelata la nesfarsit, culorile mai mici decat palma noastra oricum foarte mica, carti de colorat deja colorate jumatate, parca toate astea nu sunt fun. Si mai ales nu este fun ca unii copii nu au nici macar acasa altele mai decente , singurele lucruri de genul asta pe care le vad sunt la gradinita, ca parintii lor nu au bani, sau daca au ii folosesc pentru alte lucruri: unii pentru mancare, altii pentru lemne de foc, sau poate pentru imbracaminte. Sau poate pentru cine stie ce altceva…

Si atunci m-am gandit asa: nu mai bine vand eu cartea mea si cu banii stransi ma duc cu doamna educatoare la librarie si ne luam diverse lucruri utile? Ba da, mai bine.

Nici nu stiu cat sa zic eu ca ar putea sa coste cartea mea. Oricum nici daca ii pun eu un pret fix, in cazul in care m-as pricepe la asa ceva, nu ar fi unul foarte mare, probabil ar fi undeva in jurul a 10 RON. Asa ca mai bine i-o dau omului, o citeste si se gandeste el cam cat face, daca face ceva. In acest context, expresia ” e o carte de doi lei” va capata nuante pozitive, ca o cutie de culori sa zicem costa in medie doi lei.

Nici nu stiu exact daca am destule carti cate sa dau celor ce mi-au cerut-o pana acum. De aceea mai vin si cu varianta electronica a cartii, care va fi urmata si de cartea tiparita in momentul in care voi mai avea o serie de exemplare, adica o trimit intai asa si dupa aceea trimit si varianta cu autograf.

Totusi, nu as vrea ca cineva sa aiba impresia ca primeste cartea numai conditionat de ideea mea cu gradinita. Dar stiu ca deja foarte multi m-au intrebat cat costa, pentru ca au spus nu se poate sa le-o dau “pe degeaba”. Si atunci cam asta ar fi varianta de mijloc. Cine se simte mai bine daca o plateste, poate sa sprijine ideea mea cu gradinita.

Nu stiu daca este o idee buna sau rea, am zis si eu si ramane sa aprecieze cine vrea.

Cum am observat ca foarte multi prefera sa scrie pe mail si nu pe blog, repet adresa, care e de altfel si in dreapta, dar hai sa o mai scriu o data:

bebemircea.sebastian@gmail.com

Plus ca astept si alte idei, variante, pareri, critici,  ce-o mai fi sa fie.

Si in alta ordine de idei,  ziceam ca ma retrag in glorie. Nu inchid blogul, dar nici nu o sa mai scriu. Cel putin nu foarte des.

Hai poate din cand in cand mi s-o mai face dor…si o sa mai intru sa va mai pup dintr-o poza. Eventual o sa va pup dintr-o poza de la gradinita.

Eu ma apuc de scris autografele acum:

 Va pup!

Sfaturi copilaresti, de la copil la mama adica

Zilele acestea o sa implinesc si eu venerabila varsta de doi ani. Nu o sa fac acum traditionalul bilant pe care orice om si-l face cand realizeaza ca a mai trecut un an din viata lui, nu o sa fac promisiuni gen “de maine ma las de fumat”, cum se fac in momente din astea cand simti ca trebuie sa faci si tu o schimbare (bine, eu nu fumez inca, deci nici nu as putea sa fac o asa promisiune, dar presupunand prin absurd ca as putea, uite ca nu fac). Nu. Alta e problema mea. Mult mai complexa si mai elaborata. Si anume mamitica. Zic mamitica, ca eu aici traiesc, dupa cum bine se stie cu mam`mare (strabuni), mamita (buni) si mamitica (adica maman).

As vrea sa ii explic cateva lucruri, dupa priceperea si filosofia mea personala.

Am stat si m-am gandit…Stiu foarte bine ca imediat ce eu implinesc doi ani, maman o sa trebuiasca sa se intoarca la munca. Nu ar fi nimic deosebit, daca maman nu s-ar intoarce la munca printre oameni adica. Nu ca acum ar fi trait printre extraterestri, dar contactul cu lumea s-a realizat prin raportare la mine in ultima vreme. Cum ar veni eu am fost centrul universului ei si buricul pamantului in acelasi timp. Si atunci trebuie sa ii acord un oarecare suport moral si niste sfaturi.

Deci, draga maman,

Te rog foarte frumos sa te concentrezi si sa iti intre bine in cap niste lucruri elementare, pe care ti le explic acum si nu le voi mai repeta.

O sa te reintorci in societate. Acolo trebuie sa iti dai seama ca esti o doamna ( ma rog, incearca si tu sa fii o doamna adica) si nu esti maman. Stiu ca esti dependenta de mine si ca in ultimii doi ani am stat impreuna nu mult ci ingrozitor de mult. Si daca nu incepeai munca aveam eu de gand sa iti propun sa luam o pauza. E penibil deja ca la doi ani sa stea mama ta toata ziua dupa tine. Si atunci e binevenit faptul ca vom avea si noi ceva spatiu si viata personala (mai personala decat aia pe care o avem impreuna).

Insa, te rog, ai mare grija la urmatorul aspect: cand intri in cancelarie, te rog eu frumos, fa ca atunci cand deschizi gura, primul tau cuvant sa nu fie numele meu. Si nici al doilea. Iti dai seama ca toti oamenii aia au si ei copii acasa sau probabil aia care nu au urmeaza sa aiba. Si probabil aia care au deja sunt satui de ai lor si de aia si pleaca de acasa, la serviciu, ca sa se relaxeze. Daca tu te apuci sa povestesti despre mine ca apucata stii ce se va intampla? Pai in prima faza te vor asculta si din politete vor pune si intrebari despre mine. In a doua faza te vor asculta, zambind politicos, dar nu vor mai pune intrebari, caci acestea vor fi considerate provocatoare. Si in a treia faza, cum o sa apari tu, or sa dispara ei subit si in tacere. Si stii de ce? Pentru ca lucrurile interesante despre mine le rezumi in prima conversatie, pe care nu trebuie sa o provoci in mod ostentativ, vine ea de la sine la un moment dat. Iti dai seama ca nu toata lumea este interesata daca eu stiu sa ma spal pe dinti, daca mie imi place carnea mai mult decat supa sau si mai grav, cand si daca sunt deranjat la stomac de exemplu. Adica ziua in care m-am spalat pe dinti pentru prima data nu e ca si cum ar fi ziua nationala a vreunui stat, e o zi care vine in viata oricarui copil si daca te bucuri tu ca mama, nu se bucura totusi intreaga planeta. Imagineaza-ti cum ar fi ca la gradinita, cand stam in cerc cu doamna educatoare, in loc sa ne vedem de ale noastre, adica de poezii, jocuri si cantece, sa stam sa povestim despre mame, tati si ce fac ei acasa. Nu ti-ar conveni, nu? Ei bine, nici mie nu mi-ar conveni sa stie toata lumea detalii despre mine, la modul asta. Plus ca nu e cazul sa ma lauzi, ma laud si singur aici pe blog, pentru cei interesati sau lauda-ma acolo unde sunt persoane interesate de discutii de genul asta (pe un forum cu mamici de exemplu, unde clar subiectul forumului nu este situatia economica din perioada interbelica ,ci in principal copilul fiecaruia si schimbul de experienta).

Eu zic sa te bucuri de orele in care fiecare ne vedem de ale noastre. Nu plictisi oamenii si nu ma face sa arat penibil atunci cand eu o sa apar in fata acelor oameni si ei, pe baza povestirilor tale se vor astepta la cine stie ce din partea mea. Lasa-ma pe mine sa le arat ca sunt destept, daca sunt. Si nici nu ma compara cu alti copii, ca nici eu nu te-am comparat si nu o sa te compar de exemplu cu Valentina Vladimirovna Nikolayeva Tereshkova vreodata.

 

Ma opresc, sunt sigur ca ai inteles si asa o sa faci.

Ah, si inca ceva, te mai rog totusi, nu suna acasa de 10 ori in 5 ore ca sa intrebi ce fac, ca obiceiurile proaste se instaleaza repede si uite asa te trezesti ca pe la 20 de ani ma suni de 5 ori pe zi si nu iti raspund si dupa aia incepem sa ne reprosam chestii lacrimogene, eu tie ca ma sufoci, tu mie ca nu iti acord atentia cuvenita. Nu zic sa nu te intereseze de mine, dar pentru sanatatea nervilor capului meu si al tau, e bine sa ai o masura.

Acum, sa ne concentram pe partea fara mustrari si sa ne bucuram, sa ne bucuram, sa ne bucuram! Adica sa ne bucuram ca eu fac doi ani, sa ne bucuram ca eu o sa merg la gradinita la toamna si tu inapoi la scoala si mai ales sa ne bucuram degeaba!

Cartea care ma va face nobil

A venit timpul sa inchei cu Jurnalul lui bebe Mircea. Fiti tari si nu va lasati coplesiti de tristete, ca nu e ceea ce pare. Am vrut eu sa incep dramatic asa, ca sa creez emotii, dar de fapt am vrut sa spun ca o sa schimb numele blogului.

Si cred ca am sa il numesc Jurnalul tanarului Mircea. Pana imi recuperez diacriticele si tastatura normala, pana atunci ma mai gandesc.

Si pentru ca am devenit celebru in timpul bebelusiei, nu se poate sa trec mai departe fara sa imi iau la revedere corespunzator de la aceasta perioada a vietii mele. Aminteam mai demult de o carte, dupa aia am avut ceva probleme  si cu un an intarziere, in sfarsit cartea mea e ca si in mainile voastre.

Aceasta carte cu care tot amenint, posibil sa arate asa:

Zic posibil ca este totusi prea albastra. Mai vedem.

Ea este inspirata din postarile dupa blog, din primul meu an de viata. Nu le contine pe toate si nu le contine in forma dupa blog, pentru ca am decis sa nu pun poze si atunci a trebuit sa modific in asa fel incat acolo unde postarea se baza mai mult pe poze sa inlocuiesc cu cuvinte. Si oi fi eu destept, da` pe cuvantul meu ca mi-a luat ceva…

Totusi, cum eu ma stiu pe mine si nici nu ma uit la o carte daca nu are si imagini, am pus si eu ceva desene. Recunosc, nu sunt facute de mine, ci de Ronny. O sa spun eu cine este Ronny cand va veni timpul potrivit. Si multe altele o sa spun. Ca mor de nerabdare.

Dau si doua exemple de desene, ca ma abtin, dar nu pot de tot asa:

Gata, nu mai spun nimic. Tac. Desi as mai spune ca am si un plan cu cartea mea, care nu o sa fie neaparat de vanzare…dar mai astept putin si dupa aceea o sa expun pe larg scopul si mijloacele prin care se va ajunge la acel scop. Nobil de altfel, pentru ca nici nu se poate altfel, din moment ce si eu sunt (un) nobil.

Am tacut. Ca iar incep sa ma dau mare.

Later edit: Am uitat sa spun ca daca cineva crede ca isi va dori cartea in mod deosebit (sau pur si simplu) as vrea sa imi scrie un mail, sa stiu, pentru ca vreau sa adaug ceva personalizat pentru fiecare si am nevoie de ceva timp, asa ca ar fi mai usor sa stiu.

O zi de vineri

Nu trece zi fara sa mai fac si eu ceva. Altceva de fapt.

De exemplu vineri m-am ocupat de gospodarie. M-am mai ocupat si altadata, dar atunci am zis sa si socializez putin, cu animalele de exemplu. Si cum calul nu era acasa, vaca era la camp, pasarile nu voiau sa stea locului, am ales o vitea. M-am gandit ca as fi invitat-o in oras, sa mancam ceva, dar cum nu mancam acelasi lucru si nici in oras nu stam, am zis sa ii pregatesc eu ei un pranz si sa ii fac o surpriza. Ea fiind vegetariana convinsa, am mers imediat pe sant si am adunat un manunchi de iarba. L-am carat cu camioneta mea personala, care merge pe baza de tras si impins si nu pe benzina (pentru ca si eu sunt ecologist convins, cum e si ea vegetariana), m-am urcat in ieslea alaturata, care era libera si iaca atmosfera de restaurant a fost gata!

Ne-am imprietenit, adica din prima clipa ne-am spus pe numele mic: eu i-am zis Giogiana si ea mi-a zis Mu, ceea ce mi-a amintit de cum imi spuneam eu numele cand eram mic.  A fost foarte amuzant, ne-am distrat si am discutat ca doi buni prieteni, despre calitatea vietii la tara, despre vreme si despre familiile noastre, mai exact despre cum sunt tratati copiii singuri la parinti, si eu si ea fiind in aceeasi situatie.

Dupa ce am terminat discutia cu ea, am plecat la camp si am gasit si eu ceva iarba pentru mine. 

Nu, nu este marijuana sau cannabis, desi asa pare. Este doar canepa, am adunat si eu pentru ziua in care am sa ma apuc sa imi fac un ierbar. Ce sa zic si eu acum!

Mai departe, in cursul zilei de vineri, zi lunga pentru ca e zi de post de altfel, am mers si la gradinita. Nu am apucat sa ma duc dimineata, asa ca am mers dupa-amiaza, cand nu mai erau copii si am putut sa ma bucur singur de toate cele ce se aflau in curtea gradinitei.

La sfarsitul zilei nu am tras nicio concluzie. Doar m-am culcat.

Update

Pe vremea cand eram mai mic se pare ca eram mai serios si scriam mai des. Acum tot apar si dispar…Ce-i drept, nici nu mai sunt bebelus ca sa scriu aici, unde se cheama “Jurnalul lui bebe Mircea”. Nu stiu cum sa fac sa ma impart si sa ma distribui si redistribui si sa ma manifest in toate directiile in care sunt solicitat. Numai daca ziua ar avea 30 de ore!!Ce bine ar fi!

Pana una alta, sa trec la subiect. Adica de fapt nu am efectiv un subiect in minte, astept sa imi vina. Si pana atunci sa dau si o nota explicativa: nu am diacritice, pentru ca am spalat tastatura de la laptop si a racit puternic, atat de puternic incat nu isi poate  urni diacriticele. As fi folosit uscatorul de par, dar si pe ala l-am aranjat, ca era misto sa il plimb de cablu, numai ca nu m-am gandit ca poate intra in coma si poate sa moara si el la un moment dat. Am vrut sa il resuscitez si sa il alimentez, dar cum nu aveam perfuzii, am folosit biscuiti si s-a dus pa, in lumea celor care nu numai ca nu cuvanta, dar nu fac nici nimic altceva.

Am mai facut muulte alte lucruri mai mult sau mai putin cuviincioase (in sensul ca am abuzat de nervii colegilor mei de casa – mama, tata, bunici, strabunici, etc, etc, suntem multi, am mai spus) si prin urmare, in urma unei decizii colective am fost trimis la gradinita. Da, stiu, nu am inca doi ani, si gradinita e club exclusivist, de la trei ani incolo te primesc, dar am pile, nah!Adica pe buni, general la grupa mijlocie. Eu m-am dus la toate grupele, in calitate de inspector, mai ales cu scopul de a stabili conditiile aderarii mele ca sa zic asa , incepand cu 15 septembrie anul viitor.

Cum am intrat pe usa, am starnit valuri de admiratie, ca imediat m-au inconjurat fetele.

Eu, care eram acolo cu un scop bine stabilit, mi-am instalat cartierul general in banca a treia de la geam si am inceput sa scriu ce calitati am:

Si am inceput sa scriu, sa scriu, sa scriu…si cand oboseam cu dreapta, bagam cu stanga si cand aveam in cap mai multe calitati in acelasi timp, bagam cu amandoua…

Pana cand m-am plictisit de mine si mi-a venit o idee: ce-ar fi sa le zic eu astora ca sunt trimisul lui Mos Craciun si sa vina sa imi spuna ce vor?

Imediat s-au adunat!

Fireste ca nu stia niciunul sa citeasca, dupa cum nici eu nu stiam sa scriu!Dar toata treaba e sa ai papagal, adica sa bagi de la tine cat cuprinde, ceea ce am si facut.

Dupa ce a plecat mama acasa, am terminat si eu cu balariile si m-am apucat de lucruri serioase. Nu le scriu aici, ca sa nu le afle.

A doua, iar am mers. Numai ca de data asta m-am dus cu alt scop. Matrimonial.

Cand sa plec de acolo, putin dezamagit, ca nu gasisem pe nimeni corespunzator din punct de vedere macar zodiacal si mergeam cu Alexandru mai pe drum sau mai pe langa…s-a intamplat intamplarea: am vazut-o pe Veronica!

Uite cam asa a fost:

Pai i-am cerut mana, nene!

Da ce credeti, soc si groaza!Mi-a zis ca nu, sa plec, sa o las, ca ea stie de Alex si nu vrea sa auda de mine. Plus ca era si timida si ii era si dor de mama ei.

Eh, am suferit cat am suferit, am baut ceva cu baietii (apa plata mai exact), si m-am dus acasa cantand, mai ales ca am trecut si pe la ea prin poarta…

Si uite asa, v-am spus povestea mea si cat pe ce sa incalec si pe o sa, da nu am reusit sa prind caruta aia de se vede in poza, deci tot pe jos am ajuns acasa.

P.S. Paparazzi care se tinea dupa mine avea aparat second hand, cu data fixata dupa calendarul aluia de prezice Apocalipsa zilnic.

Calul meu

Bine am revenit pe blog!

Mi-era dor…

Am șters postările despre rotavirus. Eu nu vreau să povestesc lucruri care nu îmi fac plăcere și care mai sperie și copiii pe blog la mine.

Mai bine scriu despre cal si despre codul de legi la care lucrez. Acum nu știu în care ordine să încep.

Mai bine cu calul prima dată.

Ta-daaa!

Acesta nu este un cal maro, după cum bine se vede, ci unul roz. Cu roți si trei viteze, care depind de forța de împingere a picioarelor de pământ. Știe și trânte cu rostogoliri, am testat.

Așa ce buni prieteni suntem, eu și calul ăsta, că toată ziua bântuim pe străzi și speriem păsări, oameni și chiar mașini când avem chef de glume mai puternice. Și de fapt nu e calul meu, e al lui Rareș, vecinul, dar eu cum mă trezesc, o șterg la el, îl încalec și îi dau bătaie, deci e ca și cum e al meu (îl încalec și îi dau bătaie calului, nu lui Rareș. Deocamdată.)

Încă nu i-am pus nume. Mă mai gândesc.

Despre codul de legi revin când sunt mai odihnit, fiind necesară o postare mai elaborată, deoarece acest cod de legi se aplică în urma unui tratat de pace, încheiat în condiții inechitabile , între mine si mama, la care aderat ulterior si tata.

La școală

Zilele trecute am fost pe la școală. După cum știe toată lumea deja, așa mai fac din când în când, mai ales când mă plictisesc.

Mai întâi am mers la secretariat și m-am înscris. M-am înscris singur, că acum sunt băiat mare, știu să fac oușoare pe hârtie. Care oușoare înseamnă diverse, în funcție de situație.

Se poate observa în poze și un calculator, cu care mi-am calculat media la purtare. După aia am dat o declarație pe propria răspundere că nu o să scriu pe pereți cu pixul, nu o să răstorn scaunele pe jos, că nu o să mă cațăr pe bănci si mai ales că nu mă meditează mama acasă. Nu am zis nimic de tata totuși. Bineînțeles că am scris cu stânga, adică oricând pot să scriu cu dreapta și să demonstrez tuturor că ăla nu era scrisul meu și deci declarația nu este valabilă.

Am mers să îmi aleg clasa, banca, scaunul…

Mi-a plăcut mult că lecțiile erau scrise deja pe bănci, adică da, așa mai zic și eu, nu a trebuit să mă mai stresez eu cu caiete, cărți, pixuri…

Nu am stat mult, că la școală se stă cu program așa, nu cât ai tu chef.

Și oricum aveam treabă acasă. Să dau la porci și din astea.

Data viitoare când mai ajung la școală, promit să prind și niște elevi. Și ori le fac poză, ori îi iau acasă pe ăștia să dea la porci…

Mă mai gândesc.

 

Cu sania

Am fost ocupat și mai exact am făcut ocolul satului în multe zile.

Am terminat cu plimbarea, s-a topit zăpada si acum sunt noroaie, deci trebuie să caut alt mijloc de deplasare.

Și da, am cizme roz, cu floricele, sunt o moștenire de familie.

În rest sunt foarte bine, sănătos, voios, vorbesc mult și cânt și mai mult, mă duc la chefuri pe la gagici care fac 5 ani și din astea.

Pup pe toată lumea.

Scrisul pe pereți sau arta rupestră

M-am răzgândit. Nu-i mai scriu scrisoare lui Moș Craciun. Din mai multe motive, unul din ele fiind că  a nins afara atât de tare și nu se mai circulă și ăsta oricum zboară cu sania, deci e complicat în toate cazurile și variantele. Apoi hai să zic că îi scriu, risc să se enerveze și să se întoarcă înapoi.

Și așa că mai bine păstrez pasta din pix ca să scriu pe cei mulți pereți din casă. Exersez oușoare, dar de fapt pentru cunoscători astea sunt găuri negre de atras energia. Energia cui încearcă să le șteargă.

Scrisul pe pereți e o artă. Presupune calm, răbdare și îndemânare, printre altele.  Trebuie să fii calm și să nu te enervezi că nu ajungi prea sus sau că nu ai loc de nu știu ce dulap, deși tu știi prea bine că oușorul pe care îl ai în cap are nevoie de o anumită poziție pe perete și nu se face oricum așa. Răbdare, pentru că deși inspirația îți vine greu și nu la orice oră, trebuie să aștepți un moment prielnic, cum ar fi când adulții ignoranți în ale artei rupestre nu te mai supraveghează atât de drastic. Și presupune mai ales îndemânare, tre` să tragi oușorul în cea mai mare viteză  și cât mai apăsat (adică să se șteargă foarte greu) și să te și refugiezi în buncăr (buncărul este esențial, el se cheamă în limba adultă dulap sau șifonier).

Urmează să exemplific cu niște poze. Când oi avea din nou aparat. Până atunci exersez.

Dă doamne să țină ușa de la buncăr și să-i facă față tancului (aka mama)!

 

Moș(ii) Crăciun

Mda.

A venit Moșul. Și din fericire a și plecat. Spun din fericire, pentru că am plâns de a sărit cămașa după mine (cămașa în cazul meu a fost un body de fapt).

După postarea anterioară am hotărât că nu pot face timpul să treacă mai repede decât dacă dorm puțin. Ceea ce am și făcut. M-am trezit la ora stabilită. Și m-am pus pe așteptat. Uite așa am stat:

S-a aflat repede că vine la mine Moșul, așa că s-au adunat bunii, strabunii, unchiul cu mătușa și doi verișori, Tania și Mircea. Văzând atâta amar de lume, am început să fac instrucție cu ei și să le arăt scheme și figuri demne de un șef de clan ce sunt.

Cum mă distram eu bine tare de tot pe seama lor, aud în ușă cioc-cioc. Știam de la capra cu trei iezi că nu e bine să te grăbești să deschizi ușa, așa că nu am schițat niciun gest. Ba din contră, am căutat cu ochii un loc strategic de apărare în caz că o să am nevoie. În fond și la urma urmei de unde să știu eu cine e Moșul ăsta cu adevărat??Și câtă dreptate am avut! Că odată s-a deschis ușa și a intrat Moșul pe ușă și spaima în mine!

Am fugit să rup pământul fix la mama, și am târât-o după brad. Moșul asta avea și un sac în spate și hăhăia acolo în pragul ușii și mă tot chema la el.

A încercat și să mă atragă cu niște jucării. Da eu nu și nu, în ruptul capului nu am vrut să mă apropii de el, doar când l-a scos pe Thomas, m-am dus spre el, cu mama după mine și l-am înhățat repede, după care am fugit înapoi. Toate astea în timp ce lacrimi îmi șiroiau pe obraji. Păi da, am plâns, da nu cum ziceau ăstia, că plâng ca un căcăcios ce sunt ( așa plânge mama când se uită la Jumong, serialul ei preferat, cu coreeni, nu eu!), eu plângeam de ciudă: de ce ăsta avea un sac de jucării?Și de unde? Și de ce îmi dădea numai câte una?Și de ce erau la el în mână când este regulă că pe jucăriile mele nu pun mâna necunoscuți??

După ce a plecat și doar îmi ștersesem lacrimile și îmi adunam jucăriile, aud la ușa cioc-cioc! Ce naiba, frate? Ușa se deschide și intră alt Moș! Cred că ăsta greșise adresa, dar nu mai conta, m-am pus iar pe plâns, iar am fugit, iar m-am pitit.

În cele din urmă, după ce a scos și ăsta tot ce avea în sac, a avut pretenția să mai facem și o poză (am avut grijă să păstrez o oarecare distanță totuși, că nu mă puteam opri din plâns):

Până la urmă mi-am luat inima în dinți, am apucat de jos un pistol si bang bang! În timp ce fugea pe ușă schiopătând, i-am strigat să le zică celorlalți să stea departe de mine că nu știu de ce sunt în stare dacă mai văd vreunul în seara asta! Am suflat în teavă ușurat și fericit și m-am apucat de treaba. Am adunat toate jucăriile și le-am pus sub brad:

Mă duc acum să dorm că s-a făcut târziu, dar mâine o să analizez din nou ceea ce s-a întâmplat și o să îi scriu o scrisoare Moșului. Totuși mi l-a adus pe Thomas, sper că nu l-am rănit grav, văd eu mâine ce și cum îi scriu.

Hot news

Am primit un telefon acum o jumatate de oră: vine Moș Crăciun. M-a sunat personal, a zis ca dacă anul trecut nu a putut sa intre în casă, anul ăsta mă anunță și își face programare. Nu de alta, dar i-a plăcut vinul meu, pe care dacă vă aduceți aminte, și l-a luat singur din beci.

Nu mi-a zis dacă îmi aduce jucării sau nu, eu i-am zis totuși că aș vrea un Thomas macar. Totuși, ca măsuri de precauție, în caz că vine să îmi facă morală și chestii din astea, m-am deghizat, sunt Michi (Maus):

Cu ocazia asta scap de zis poezii si alte cele, că doar șoarecii nu vorbesc. Adică nu vorbesc cu oamenii mari, că eu de exemplu vorbesc mereu cu ei.

Moșul a zis că vine pe la ora 19. Mai am trei ore. Ce aș putea face în astea trei ore? Să scriu ceva pe un perete?Să fac un dans cu tăvăleli? Să împrăștii niște jucării peste tot? Hm! Nu pot să mă hotărăsc.

Ba cred că am să mă uit la Thomas, în caz că nu mi-l aduce Moșul să nu sufăr foarte mult…

După asta am să fac niște yoga, să nu arăt naibii stresat și încordat!

Vă pup și revin cu detalii.

Nebunie mare…

Ce e fraților nebunia asta?

Toata lumea vorbește numai de moși, Nicolai, Craciuni, moși, moși peste tot! Eu am moși deja, pe mămăița și tătăița, adică mai vin și alți moși??

Am citit ce am scris anul trecut pe vremea asta și nu pricep mai nimic. De Moș Nicolae m-am îmbătat la biserică, după care am mai tras un chef  și acasă și de Moș Crăciun am dormit și a doua zi m-am trezit și cică trecuse. Deci, care-i faza??Că nu am timp acum de rezolvat mistere!

Și dacă vine Moș Nicolae, de ce mi-a luat mama jucării??Că din greșeală am răsturnat azi o sacoșă din care au început să cadă diverse și asta (mama) mi-a jumulit-o din mână și cică NU! Că pe asta ți-o aduce Moș Nicolae? Pai, femeie, dacă mi-o aduce el, de ce e aici deja?Doamne! Fă-mă să pricep ca să înțeleg! Nu mai zic că are inghesuite în dulap o căciulă roșie, o bluză roșu cu alb, o barbă și o mască de față!Păi eu știu de la televizor că așa se îmbracă Moș Crăciun, că doar nu sunt prostănac să nu știu!

Și faza zilei în fiecare zi e cum dă tata probe pentru ca să poarte costumul ăla (nu, nu s-a îmbrăcat cu el, zic din ce aud). Mama zice că trebuie să învețe să se poarte ca Moș Crăciun și să fie în stare să poarte un dialog exemplar cu mine, ca de la copil la Moș, nu așa, aiurea în tramvai, să îmi dea jucăriile și să o șteargă!

Helăăăău!

Asta e nebunie curată. Vedem noi ce urmează. Pot să spun numai că indiferent ce urmează, eu din câte îmi dau seama, mă aleg cu jucării. Mama, în marea ei înțelepciune, a decretat asa: de Moș Nicolae dulciuri și de Moș Crăciun jucării și nu altfel, adică nu haine. După aia, tot ea, s-a folosit de dreptul de veto și a zis că nu am voie dulciuri anul ăsta, deci se preschimbă în jucării. Tata, nu a zis nimic nici înainte să se dea legea, nici după. Probabil că nici el nu pricepe nimic.

Aștept să văd.

Ah și era să uit:

Cine își poate imagina cum cânta mama ca Bruce, ZILNIC, de la un timp incoace?Vă spun eu, nimeni!

 

Pe ganduri

Intrerup povestile din calatorie, ca ma preocupa niste ganduri:

1. De ce nu mai e ziua zi si e noapte si nu mai pot sa stau pe afara cum stateam in vremurile bune?Unde pot sa fac o reclamatie?Si cui?

2. De unde iau si eu un kilometru de papirus ca sa ii scriu lui Mos Craciun niste chestii pe care mi le doresc (cum ar fi sa imi aduca si mie niste corcoduse ca la mine in copac nu mai sunt, sa imi aduca niste berbeci tenori ca au nevoie de ei oile din corul meu, sa imi aduca ciorapi anti-noroi ca azi am fugit din casa si m-am trezit in ciorapi in mijlocul curtii, in balta si m-am udat de am plans, sa imi aduca o pelerina invizibila ca am rezolvat problema cu deschisul usii singur, dar imediat ma vede careva si ma baga inapoi in casa, si altele pe care am sa le scriu cand am papirus)?

3. Unde fac Revelionul?Si cu cine?

4. Cat timp o sa mai locuiesc cu parintii si daca raspunsul e ca nu mult, as vrea o sa stiu cum fac sa ma inscriu in programul “Prima Casa”?

5. Ce valoare mai au actiunile la Bursa?

Humulesti

 In a doua zi de excursie, dupa ce am mai vazut niste manastiri (aici nu ma bag si nu comentez ca sunt chestii de oameni mari, eu nu am inteles nimic oricum, mi-a placut doar ca erau lumanari multe si poze), am ajuns in cele din urma si la Humulesti, la casa lui Ion Creanga. Aici interesul meu a crescut subit, fiind un cunoscator deja. Adica am citit si eu una alta pana la varsta asta…

In curtea casei statea, monumental ca sa zic asa, domnul Ion Creanga.

I-am vizitat casa, semana cu odaita lu` buni, mai ca era sa ma urc in pat…

M-a dat mama afara cand am vrut sa fac putin ordine in casa asta,si atunci am zis ca daca nu am reusit inauntru, macar sa fac curat in curte, ca uite, mai trec unul altul pe aici si nu e frumos sa nu fie pietrele in ordine. Daca mergeti acolo acum si vedeti ordine desavarsita in curte sa fie clar si sa tineti minte cine a aranjat pietrele:eu!

Alaturi de casa asta era un parc tematic, cu personajele din poveste. Mi-a placut, am avut ocazia sa le spun cateva cuvinte, parerea mea adica.

Ce le-am spus unora sau altora nu pot sa spun aici, ca e secret, dar cand am dat cu ochii de capra cu trei iezi a fost bucuria mea!M-am dus direct la ea si i-am zis, femeie, sa nu mai pleci de acasa sa lasi iezii singuri, ca data viitoare te reclam la Protectia Copilului si o incurci!Si am impins-o de la spate sa intre inapoi in curte, ca iezii deja topaiau pe acolo si fraierica ala de lup astepta cu limba scoasa dupa gard!

Oricum, m-am distrat aici, acum cand citesc stiu clar unde locuiesc aceste personaje si cum arata ele.

Mi-a placut si o sa ma mai duc!

La Agapia

Sa incep cu inceputul. Inceputul a fost sambata dimineata, cand m-am trezit la ora 5. Auzisem ca plecam in excursie pe la 7 si m-am gandit eu ca ar fi bine sa ma trezesc asa, pentru ca se stie, cine se trezeste dimineata, departe ajunge. Mama ar spune ca cine se trezeste de dimineata, moare de somn. Ceea ce este la fel de adevarat.

Si ca dimineata sa fie si mai plina, am hotarat sa ma deranjez la stomac. Stiu, stiu, nu e frumos sa povestesc asta, dar e amuzant, vorba aia, numai mama sa nu fii in conditiile astea, cand te asteapta un drum kilometric de kilometric si unicul tau fiu este deranjat de ceva…Adica ma pun in pielea ei si raaaad de nu mai pot.

Deci plecarea a fost cu cantari mari, dupa Desteapta-te mamico la ora 5, desene animate cacacioase (pardon de expresie, da alta nu am) pana la 7 si ceva…in sfarsit casa s-a mutat in masina (la propriu, pacat ca nu am poze cu bagajele) si am reusit sa plecam.

Pe drum am stat cuminte, m-am uitat pe geam, am ras, am cantat si am descoperit ca in masina mai erau si trei prieteni de-ai mei pe care nu ii vedea nimeni. Stateau sus, mai ma uitam la ei din cand in cand si ne amuzam, ne spuneam bancuri cu parinti si planuiam nebunii pentru dupa-amiaza.

In prima faza, scopul calatoriei era sa ajungem la manastiri.Dupa ce am mers pana ne-am saturat toti, am ajuns la Agapia. Am hotarat sa ramanem aici peste noapte si atunci am cautat o casa ceva. Bineinteles, eu am ales. Adica mi-am impus punctul de vedere si am zis clar: eu daca nu am capre si iepurasi si pitici, nu stau si nu dorm.

Am gasit Pensiunea Maria.

Cum m-am dat jos din masina, am cercetat locul si am pupat rapid o caprioara:

Dupa am lasat bagajele in camera, am plecat sa vizitam manastirea. Mi-a placut, toata lumea era foarte prietenoasa, mai ales cu pozele, le pupau si vorbeau cu ele, deci m-am simtit bine, nu se mai uita lumea la mine ciudat ca acasa cand pupam pe carti si vorbeam singur. Plus ca, bonus, mama m-a lasat sa aprind o lumanare!

Dar si mai mult mi-a placut cand am vizitat partea de sat in care locuiau calugaritele. Era liniste, curat, aveau niste case albe albe si radeau toate la mine.

Seara, cand m-am intors la pensiune, am tras repede o joaca: pe iepuras l-am mintit ca o sa il halesc la cina, ca sa il sperii, pe caprioara am mangaiat-o pana m-am urcat pe ea si dupa aia am pus-o sa ma duca diii, am tras de caruta fara sa reusesc sa o misc si am tinut o sedinta si cu piticii, le-am spus ca gata cu femeile, nicio Alba ca Zapada, sa termine cu prostiile ca ii rastorn imediat.

Satisfacut, m-am odihnit pe o banca:

Am urcat apoi in camera. Aici, tragand concluzia ca este nasoala treaba zilele astea si o sa am mult de mers, am facut niste antrenament.

Si mai obosit, am zis ca e cazul sa fac un dus si sa ma culc. Numai ca treaba nu e niciodata atat de simpla pe cat pare…Dusul l-am facut, dar cand eram in pielea goala ca sa zic asa si asteptam eu sa ma imbrace mama sau Tania (da, ce pot sa zic, fiind un printes, am persoane care indeplinesc aceste sarcini) s-a luat curentul. Soc si groaza: pe intuneric, femeile astea nepricepute m-au scapat pe jos. Ca sa va dati seama ce sentimente m-au incercat, puteti face o proba: sa va asezati si voi in fundul gol, aproape ud, pe parchet! Am urlaaaaaat, doamne, cat am mai urlat!Nici nu mai stiam daca aveam nervi ca astea doua nu ma mai gaseau sau ca mi se imprimase parchetul pe fund!

Noroc ca oamenii astia draguti la care locuiam temporar au dat drumul la generator, s-a facut lumina si am fost recuperat. Drept razbunare am cerut desene animate si am primit.

Am adormit in cele din urma, una peste alta multumit. Am visat ca aveam o bicicleta noua, imi cazuse lantul si nu mai puteam sa cobor de pe munte si asa ca a trebuit sa o iau la picior, dar am ajuns jos foarte repede, pentru ca facusem antrenament. Si pe drum, la coborare am gasit si niste zmeura si am mancat si nu m-a durut burta deloc.

Acasa

Am ajuns in cele din urma din nou acasa. Trebuie sa ma refac putin si dupa aceea ma apuc sa povestesc ce si cum.Zilele astea am dormit pe unde am apucat (vorba vine, da nu am dormit in patul meu, asta voiam sa zic). Mai exact: doua nopti la Agapia, una la Sucevita, doua la Lacul Rosu si una la Moeciu. Am mers cu masina de mi s-a aplecat, am vazut lume multa tare de tot, m-am jucat de mi-a sunat apa in cap (asta si probabil din cauza ca am stat pe langa foarte multe rauri).

Acum urmeaza relatarile, pe scurt si pe larg, cu concluzii si ce mai e cazul.

Vesti din calatorie…

Zilele astea sunt turist, dupa cum va spuneam…

Am muuuulte de povestit, nu am timp acum ca mi-e cam somn, voiam doar sa stiti de mine: sunt la Lacul Rosu. Pana maine. Dupa aia mai vedem. Am fost pe la manastiri prin Moldova si vad eu pe unde mai ma duc.

Va pup.

Poze, fara aparat…

Astazi mi-a venit pofta sa pun poze pe blog. Pofta pofta, dar de unde poze, daca buni mi-a bagat aparatul la spalat si aparatul foto a murit subit? Am stat…am stat…m-am scarpinat in cap ( semn de gandire intensa) si m-am tot scarpinat pana am simtit ceva. Adica am simtit mai multe, cum ar fi o usturime de la atata scarpinat, dar in acelasi timp am simtit si ca am dat de ceva. Si anume de poze. Pai da, de poze, ca eu, stupidul de mine, nu mi-am dat seama ca pozele le am in cap, nu e nevoie de aparat. Eeeeeh?Sunt si eu destept cand sunt?Sunt! Unde mai pui si ca am un cap atat de nu-stiu-cum incat si cand dorm eu, care sunt de fapt ala destept el tot destept e, le-a organizat pe foldere.

Asa ca, iaca:

Poza – La supermarket

Cadrul 1

Eu in carutul de cumparaturi. Tania impinge. Mama ia chestii si le pune in cos. M-au plasat strategic, cu spatele la ce pun in cos, nu de alta dar am obiceiul sa vreau diverse. Ma distrez si eu cum pot, in principiu latru: haaaam, haaam…Mama se roaga de mine sa latru, dar mai incet daca se poate. Ma plictiseste total, incep sa cant.

Cadrul 2

Ne oprim in fata unui raion cu covrigei (coci) si alte chestii de genul asta. Cer si eu, nu imi da nimeni (ca de obicei). Atunci fac frumos la vanzatoare: zambesc si ii trimit pupici cu mana. Aia simte ca o ia lesinul de emotie si vrea sa scoata telefonul sa imi faca o poza. Simt ca urmeaza sa primesc covrigi…

Cadrul 3

Cumparam pahare de unica folosinta si servetele. Mama pune in cos si se intoarce cu spatele. Mai pun si eu cate doua randuri din fiecare. Muahahaha!Sa vezi ce ne distram la casa, cand o pun aia sa plateasca.

Cadrul 4

Trecem prin dreptul raionului cu mancare pentru animale. Uaa, ce de pisici…Fireste ca incep si eu sa fac ca o pisica si dupa aia ca toate animalele pe care le stiu. Mama se inroseste la fata, creste viteza la carut. Muahahah!Daca aveam volan si o bagam intr-un raft din ala, la viteza aia…pun pariu ca facea si ea ca toate animalele dupa aia.

Cadrul 5

La casa, sa platim. Ma cumintesc si zambesc la casiera. Mama bolboroseste ceva, aud pahare…pahare…servetele…

Cadrul 6

La iesire, un cal din ala mecanic. Mama si Tania au o sclipire de geniu: cred ele ca eu as fi incantat sa calaresc calul ala.

Ma urca pe cal. Si cum a fost doar o sclipire si intotdeauna doua capete patrate nu sunt nimic mai mult decat doua capete patrate si in nici un caz nu are ce sa iasa genial din asa ceva, astea doua baga banii in gura la calul ala ca sa se miste (era un cal dansator la bara, functiona pe baza de bani bagati sub sa sau prin ale parti). Eu pe cal, stateam cuminte. Pana a turbat calul. Cred ca i-au dat bani acri, ca a inceput sa faca in toate felurile. Si eu la fel. Am urlat, am plans cu lacrimi de crocodil, am injurat de soarele ma-sii (stiu eu de unde stiu)…M-a luat mama in brate. Am rotit un ochi in jur, am vazut ca se uita lumea si ca niste neni zambeau si am tacut. Asta nu inainte sa ii spun mamei mele la ureche: asta-i pentru ca mi-ai atras atentia ca latru cam tare, ca sa vezi ca intotdeauna se poate si mai tare si oricand e de preferat un latrat decent decat un urlet!

Poza – In masina

Cadrul 1

Inca marcat de faza cu calul, nechez 15 km. Si zic diiiii diiii pana vad pe camp o turma de oi dupa care o dau in maaaa, meeeeeee. Dupa care imi aduc aminte ca ma grabesc si urmatorii 15 km claxonez nervos la masinile din fata, sa se dea la o parte – titiiiiiitt!

Poza – In vizita

Cadrul 1

Merg la Rares. Profit de faptul ca sta pe olita si ii iau jucariile ca sa il enervez ca el nu poate sa se dea jos sa vina dupa mine. Plange!Imi place,imi place! Ii mananc si o banana, ii beau si apa si mai rad si de el.

Cadrul 2

Merg la Alex. Imi arata iepurasii lui. Si are si catelusi mici. Ma bag la catei acolo, iau unul si il verific de baterii. Cica nuuu, nuuu, asta e adevarat, nu are baterii. Ma roaga sa il las jos. Hm! Il las. Nu stiu de ce incremeneste, doar nu eram la un kilometru inaltime, erau vreo 90 de cm!Zic si eu, ca nu m-am mai masurat in ultima vreme. Acum daca aveam aparat, puneam aici o poza a catelului cu limba scoasa.

Poza – La masa

In seara asta sunt cu strabuni, ea e de garda, mama si tata sunt la nunta. Cred ca e cazul sa ma distrez si eu. Cer mancare. Imi aduce nu stiu ce chestie. Profit de bunatatea ei si ma milogesc pentru niste pufarine. Le iau, golesc punga pe tava, dupa care ma apuc si mananc pufarina cu pufarina cu furculita. Notez ca am inceput in jur de ora 1am si am terminat la 2am. Sa dea naiba in ele de pufarine daca stau ele in furculita!Noroc ca noaptea e mai lunga daca nu e mama acasa…

Poza poza:

Gimnastica de dimineata: cafteala pentru papusoi!De obicei ma amuzam tragand sertarul de la mobila si urcandu-ma in pat sa caut in el. Dupa ce am zgariat patul cu dintii, in cadere libera,  s-a suparat mama si a luat sertarul.

Si sexy-bebelusii fac lectii…

Cam atat. Saptamana asta ma pregatesc de plecare, lipsesc o saptamana, dar promit ca la intoarcere pun si poze si povestiri.